În frunte şi-n simţiri

Bunicul meu avea o vorbă: „Unde-i minte multă, e şi prostie cu caru’!” Păi cum dară? Aşa bine! Iară de la bunica ştiu că-i scumpă mintea ăluia care o are. Şi pentru că bătrânii, ştiu ei ce ştiu, au spus vorbe drepte şi adevărate.
Nici una, nici două, nu zic ei prea multe, dar când zic o fac bine şi cumpătat. Iar dacă stai să te gândeşti au doar 7 clase. Bunica îmi povestea că era copilă şi mergea la doctorul din sat cu lapte, ea fată de ţăran fiind. De câte ori mergea în casa lor era scandal şi ceartă de-i era tot frică mamii să intre să le lase laptele. Atunci ea s-a gândit că parcă omu’ ăsta geaba a făcut atâta şcoală. Hm, apropo de această păţanie. Un fapt iarăşi adevărat deşi nu prea bun de dat exemplu. Un tânăr soţ îşi cam certa el nevasta. Tare de tot. Şi cu ce o încuraja: „Ce te bat eu cu profesionala mea, dar să vezi când o veni frate-meu care-i profesor universitar!”. Iacătă, exemple mai mult sau mai puţin ortodoxe din zilele noastre şi din totdeauna. Din toate avem de învăţat şi de cugetat.
Dar, să nu uităm totuşi că, deşi nu făceau decât 7 clase, distingeau binele de rău mai bine ca noi acum. Exista regula nescrisă a bunului simţ şi a fricii de Dumnezeu. Zilele trecute fratele meu era pus într-o situaţie în care nu ştia ce decizie să ia. Foarte hotărât a plecat la bunica noastră spunând: „Mă duc la mama că ea-i citavă la cap şi ştie să mă-nveţe.”
Într-adevăr învăţarea aceasta nu are aseamăn. Învăţarea asta este de aur. Ea ştie că rânduiala-i rânduială şi că orice lucru se face aşa pentru că aşa trebuie. De multe ori nu are alte explicaţii decât spune scurt: „aşa trebuie”. Şi ce credeţi? Toţi ne aliniem la spusele ei, pentru că aşa zice mama. Şi cam toţi avem, vorba aia, de trei ori câte şapte clase şi încă ceva. Dar nici unul nu vrem să acceptăm că mama nu zice bine.

Şcoala rânduielii
Azi vară ne-a certat. Acuma ne aducem aminte râzând. Era rânduit să meargă la un parastas. Toţi uitaserăm. Eram fiecare cu alte preocupări. O vedem pe mama intrând pe poartă, gătită de biserică. Noi uitaserăm, considerând poate că nici nu mai trebuie să mergem. Bineînţeles ne-a aliniat pe toţi, în doi timpi şi trei mişcări care pe unde a apucat s-a îmbrăcat, şi fără alte comentarii am rupt uşa. Nu putea să înţeleagă cum de-am uitat! Cum să uiţi aşa ceva! Îmi dau seama cât de important este pentru ei datoria pe care trebuie să ţi-o faci faţă de cei cu care convieţuieşti.
Poate că şi acesta să fie unul din motivele pentru care relaţiile interumane au început să se ruginească. Tratăm multe cu indiferenţă. De fapt este o atitudine, sigur că, dată de conjunctură, de cerinţele sociale. Dar, noi trebuie să fim, de altfel, mai chibzuiţi şi să ştim a face diferenţa între comportamentul uman şi automatismele nocive. Şcoala pe care o avem să demonstreze că o avem prin atitudine şi tact. Nu prin aroganţă cu cei alături de care lucrăm. Nu trebuie să le arătăm celor care sunt în jurul nostru că noi suntem deştepţi şi ei sunt proşti. Noi trebuie să demonstrăm că avem capacitatea de a înţelege tot şi de a transforma orice răutate în ceva bun.
Putem să dăm o altă faţă lumii dacă noi înşine suntem modeşti şi dacă-i tratăm cu respect pe toţi. Căci, aşa cum servim aşa vom fi serviţi. Iar şcoala făcută nu să stea pe frunte, ci în frunte şi-n simţiri.

Foto: doxologia.ro