Ieri ei, azi noi, mâine alţii...

Da, poate că Adi are dreptate. Copiilor de azi le este furată copilăria. De cine? De noi, părinţii, sau de viaţa noastră tumultoasă? Şi agitată? Şi lipsită de timp? Şi învolburată de dorinţa de cât mai mult?
Nu ştiu să răspund. Nu aş putea spune că sunt prea mulţi ani de când am fost copil.  Şi, consider că am avut o copilărie nefurată. Deşi mama şi tata munceau şi ei ca şi noi acuma. E drept că serviciul se termina la 4, dar mai era şi o altfel de muncă. Mereu în gospodărie era câte ceva de făcut sau în câmp. Şi nu ne mai plângeam că trebuie să facem ba una, ba alta. Dar cred că era foarte bine organizat totul. Şi nici nu îndrăzneai să spui nu. Nu aveai voie să ieşi pe stradă în timpul săptămânii. Era ruşine. Oamenii au treabă şi tu te plimbi? Citeşte, socoteşte, dă la porci, la găini, spală vasele, oho, câte poţi face, doar să vrei. Şi nu se mai gândea nimeni să meargă la protecţia copilului sau să cheme „proteveul” că sunt puşi la muncă cei mici. Mergeam în câmp cu bunicii şi părinţii ba la sapă, ba la fân, ba la cules bucatele. Acolo, în rând cu ei. Oboseam, că eram copii, ba mai intra tata în rândul nostru să ne ajute, ba mama, ba striga la noi: „`Pleacă-te la pământ că te bate vântu`!” în semn  să nu tragem chiulu` că e ruşine. Dar după ce isprăveam treaba, ne jucam. Ştiam să ne jucăm cu toţi copiii din Hudiţă. Ne adunam la bârnă, trăgeam o poveste şi apoi la joacă: „Ascunselea”, în şura  Aurichii, ba „Prinselea”, ba „Ţară, ţară vrem ostaşi”, ba „Castelu`”, ba „Cât e ceasu` împărate?”, iarna urla strada şi părău` de chiotele noastre... Ce mai, trai pe vătrai, frate! Aşa că munca, muncă, treaba, treabă, joaca nelipsită îmbinată cu vrute, şi de multe ori nevrutele treburilor gospodăreşti. Dar le făceam plăcute pe toate.

Copiii  fără copilărie
Pe lângă toate acestea mai cu nu vreau, mai cu lasă-mă să te las, mai cu drag, învăţam pentru că învăţatul te face să-ţi câştigi pâinea mai uşor. Nu ne gândeam la ce-mi trebuia aia sau cealaltă aşa cum întreabă copiii de azi. La ce-mi trebuie chimie? Da la ce-mi trebuie matematică? Eu nu vreau să mă fac nici chimist, nici matematician. Ei azi nu mai vor nimic. Iar cei ce vor de multe ori fac prea mult şi li se cere prea mult. Posibil ca aceştia, da, să aibă copilăria furată. Furată de: ora de dans, ora de pian, ora de karate, ora de ...meditaţii la engleză, la germană, la matematică, la română... că trebuie să fim în pas cu moda.
Şi toate acestea în lipsa părinţilor care muncesc. Cât? Cât mai mult pe zi. Aşa s-au inventat bonele. Acestea, angajate, iau copilul de la şcoală şi-l tot plimbă pe la cursuri. Seara copilul nu mai ştie pe ce lume trăieşte şi, pentru cine trăieşte. Pentru  mama şi tata care se laudă cu câte activităţi  interesante şi foarte folositoare face copilul? Nu ştiu. Putem răspunde împreună.
Răspunsul este, da. Adi are dreptate. Copiii au copilăria furată. De noi. Noi cei care dorim muuuuult, tot mai mult de la ei fără să le fim foarte mult alături că trebuie să facem bani 10, 11, 12 ore pe zi. Le oferim bani în loc de afecţiune, haine scumpe, în loc de alint, tablete, şi calculatoare şi tot felul de telefoane sofisticate în loc de îmbrăţişări şi iată că ne mai mirăm de ce au copiii copilăria furată.
Când eram mici zice că ne iubeau numai în somn să nu ne-o luăm în cap. Acuma, la câte foloase materiale există pe toate cărările şi câţi bani ţin loc de îmbrăţişări şi mângâieri...
Am auzit zilele trecute o întâmplare. Un tată, rămas cu trei copii după moartea nevestii i-a bătut odată tare de i-a auzit vecinul care a doua zi l-a întrebat pe om:
„Da` ce a fost la voi de plângeau aşa copiii?” Făcuseră ceva rău? Iar omul a zis:
„Ce  vrei vecine, să mi-i bată altul? Mai bine-i bat eu.”
 M-am gândit atunci la învăţătura bunicii:  Pe copil să-l ţii în strune, să nu-l laşi orice să facă şi oriunde să se ducă, din acelaşi lemn se face şi icoană şi măciucă.
Apoi, cu siguranţă: „După chip cunoşti o floare, ciocârlia după cânt, aurul după culoare, iar pe om după cuvânt”.
Aşa că, dă-ne Doamne lemnul necesar ca să creştem oameni de cuvânt!