Iată de ce sau „Ultimii şapte ani”

Mereu există întrebarea „De ce?”. De ce eu? De ce tu? De ce asta? De ce cealaltă? Sigur că la fiecare întrebare, după posibilităţi şi împrejurări răspundem favorabil sau nu.
Când suntem mici ştim că trebuie să ascultăm de părinţi. Pentru că, aşa cum spune mama mea „Cine n-ascultă de părinţi, plânge cu lacrimi fierbinţi.” Ba de una, ba de alta, lacrimi tot vor exista. Că ai ascultat sau nu, că te-ai supus sau nu, întrebări retorice vei avea în permanenţă. Ceea ce trebuie să ştim şi să conştientizăm este faptul că tot ce vine de la părinţi înseamnă iubire.
Nu de mult discutam cu elevii mei din anul terminal despre importanţa iubirii în viaţa noastră. Am încercat să-i fac a înţelege că iubire nu este numai cea pe care o simt ei acuma, adolescenţi fiind. Le-am spus că iubirea stă la temelia întregii noastre existenţe şi cunoaşteri. Erau uimiţi când nu le spuneam altceva decât lucruri pe care ei le ştiau, dar cred că nu le conştientizau. Le-am deschis ochii să vadă că iubire există în tot şi-n toate. Le-am adus aminte că mama i-a învăţat să meargă, pentru că în braţele unui străin nu găseau siguranţă. Le-am spus că primele cuvinte, tot de la mamă le ştiu. Şi primele lacrimi tot mama le-a şters. Da. Copiii mei n-au spus nimic. Au înţeles că iubirea este peste tot. Şi au mai înţeles că, datorită ei, noi cunoaştem. Iubirea stă la baza cunoaşterii.
Şi atunci putem spune că are iubirea importanţă în viaţa noastră? Şi atunci putem spune că firea noastră înseamnă iubire?  Că noi înşine suntem un mănunchi de iubire?
Sigur că este destul de greu să-i faci a înţelege, mai ales la vârsta adolescenţei, că părinţii nu le vor răul. Ei acum sunt răzvrătiţi şi nu iubesc a se supune unor reguli. Iar regulile sunt constrângeri parcă mult prea dure pentru ei. După ce însă le-am adus aminte de importanţa iubirii datorită căreia ei ştiu să meargă, să vorbească, să simtă gustul strugurilor şi al merelor, să privească cerul cu stele, să înţeleagă rostul norilor şi al vântului,  şi-au dat seama cât de mult contează sentimentul de iubire în viaţa noastră.

Timpul iubirii
I-am întrebat apoi dacă au bunici, dacă au câte ceva de la ei. Unii mi-au spus că au de la bunici casă la ţară, alţii au spus că au câte un loc de pământ, altul mi-a spus că are un costum popular, alta mi-a spus că are un medalion. Fiecare şi-a dat seama că are o mică parte dintr-un trecut. Nu a mai fost nevoie să-i întreb de ce au toate aceste lucruri. Şi-au răspuns singuri. Iubire, doamna. Din iubire le avem. Deci, copii! Avem nevoie de iubire? Nici nu mai încape discuţie.
Bine ar fi însă, ca toţi, cu mic, cu mare, bogat şi sărac, să ştim că nimic nu am avea dacă nu am fi iubiţi de cineva. Aşa, iubirea naşte iubire şi cunoaşterea, cunoaştere. Iar dacă suntem iubiţi şi apreciem grija şi iubirea, ajungem să înţelegem ceea ce nu prea înţelegeam cu ceva ani în urmă: „Vai de părinţii care nu ascultă de copii”. Sigur acest proverb a fost născut de copiii care au primit iubire adevărată şi au învăţat că mama şi tata sunt persoanele sfinte ale vieţii lor fără de care nu ar fi ajuns oameni. Proverbul este o plăcută dojană îmbinată cu iubirea adevărată pentru părinţi.
Cum poate fi asta? Simplu. Ajung la o vârstă când cu firea lor vor să facă multe. Când încă se cred în putere. Dar, din păcate, timpul mereu îşi dă arama pe faţă şi i ne supunem. Şi, din păcate, jocul „de-a v-aţi ascuns” al lui Arghezi şi al nostru al tuturor, se încheie la fel. Toţi suntem supuşi timpului care vine la plimbare cu iubirea. Toţi spunem timpului „Domnule” chiar dacă, cum spune Radu Stanca:
 „N-are nimica straniu si nici la chip nu-i groaznic,
Atâta doar ca n-are pereche de zgârcit,
Nu e vegheat de nimeni, păzit de niciun paznic,
Călătoreşte singur şi-i veşnic obosit”.