I-au mântuit clopotele Învierii

Istoria a păstrat o întâmplare cu mult înţeles pentru Praznicul Paştilor.
Era în timpul când armatele lui Napoleon cucereau Europa. În dimineaţa Învierii din anul 1799, un general al lui Napoleon, Massena, apăru cu armata pe un munte din apropierea orăşelului Feldkirch din Austria.
Oraşul se umplu de spaimă. Consilierii oraşului fură de părere că oraşul trebuie imediat predat vrăjmaşului.
Dar un bătrân preot din oraş fu contra, astfel grăind: Iubiţii mei, astăzi este Ziua Învierii. Să lăsăm clopotele tuturor bisericilor să răsune. Să ne strângem cu toţii la rugăciune, iar grija oraşului să o lăsăm în seama Domnului. Noi trebuie să cunoaştem nu numai slăbiciunile noastre, ci şi puterea lui Dumnezeu.
Propunerea fu primită, clopotele începură să vuiască cu glas mare. Străzile se umplură de credincioşi care se strângeau la biserică.
Şi ce s-a întâmplat? Un lucru minunat. Auzind răsunetul clopotelor şi văzând mulţimea furnicând prin oraş, francezii îşi ziseră: Aici trebuie că s-a petrecut ceva… Desigur, astă noapte a sosit în oraş armata austriacă; de aceea răsună clopotele de bucurie… Trebuie să plecăm de aici.
Şi, strângând tabăra cu grăbire, armata se depărtă. Când ieşiră oamenii de la biserică, duşmanul dispăruse.
Ce icoană minunată pentru Ziua Învierii! Clopotele Învierii – puterea ce ne-o dă nouă darul Învierii – trebuie să-l alunge pe vrăjmaşul diavol. Clopotele învierii noastre sufleteşti trebuie să răsune neîncetat. Oriunde răsună aceste „clopote“, vrăjmaşul diavol îşi strânge tabăra şi fuge.
O înviere fără biruinţă sufletească nu valorează nimic.
(Părintele Iosif Trifa,   în vol. „La Învierea Domnului”, Editura «Oastea Domnului», Sibiu)