Gura lumii şi spovedania

Aţi auzit poate de multe ori atunci când este vorba de bârfe şi de bârfitori că „lumea zice...”, „lumea vorbeşte că …”. Lumea aceasta! Cine este ea ca să spună vrute şi nevrute, adevărate şi neadevărate, să judece şi să pună verdicte şi etichete? De multe ori cel care afirmă ceva pus pe seama „lumii” este el însuşi chiar „lumea” care zice, care face. Lumea judecă cu o măsură după măsura ei, a lumii. O lume care lipeşte pe conştiinţa altora etichete, care-şi însuşeşte astfel demnităţi care aparţin exclusiv lui Dumnezeu, nu este o lume potrivită pentru un creştin. Creştinul este dator să creeze o altă lume, chiar şi numai în jurul său, rupându-se de lumea care „zice”, care „vorbeşte”. Lumea creştinească este smerită, nu caută paie în ochii altora, ci bârnele din proprii ochi, este o lume a păcii şi a iubirii. Câţi dintre cei care ne declarăm a fi creştini suntem nebârfitori, smeriţi, iubitori şi izvoare de pace pentru ceilalţi? Autoevaluările sunt imposibile la o valoare justă fără Spovedanie. Ea, Spovedania, este judecata la care ni se descoperă adevărul despre noi înşine şi căile drepte spre a fi creştini în adevăratul sens al cuvântului. Fără Spovedanie nu există creştinism autentic: poate fi doar formalism, ori pietism, ori înşelare. Spovedania ne aduce cu picioarele pe pământ, la realitatea stării noastre, şi ne înalţă la Cer încă din această viaţă. Spovedania nu este un privilegiu condiţionat de posturile de peste an, ci este, prin pogorârea în sine, smerire, consultaţie psihologică, terapie şi vindecare, nerefuzate nouă în nicio clipă, ci dăruită ori de câte ori simţim nevoia de toate acestea ori cel puţin de una dintre ele.