Gaudeamus igitur

Ştim cu toţii cât de frumos şi de optimist e să culegem roade. Pentru unii este o muncă fizică extrem de grea. Culesul roadelor pământului îţi stoarce fiecare părticică a trupului tău. Însă, uiţi durerile trupului când îţi ştii curtea plină de bucate. Ştii că, dacă ai hambarele pline, eşti liniştit.
A trăi este sinonim cu a supravieţui. Această supravieţuire este o sumă de compromisuri. Dumnezeu ne-a dat viaţa, noi îi suntem datori să o trăim aşa cum e creştineşte. Dumnezeu ne dă bogăţiile, noi trebuie să ştim cum să ni le băgăm în traistă. Dumnezeu ne dă bune şi rele, noi trebuie să-i mulţumim pentru tot şi să ne bucurăm pentru tot. Înţeleaptă trebuie să ne fie măsura cu care privim lucrurile şi felul în care ni le judecăm.
Viaţa pe care o ducem este o adevărată luptă. Mereu suntem pe front cu iminenţa durerii în ceafă. Suntem mereu în continuă tensiune psihică. Oare cum o fi, oare ce-o fi? Asta este, de fapt, viaţa pe care, azi, o ducem. Bunicii noştri au trăit iminenţa morţii. Vedeau pe front moartea cu ochii. Acolo erai de-a dreptul în mâinile Domnului. De multe ori acţionau la voia întâmplării. Hazardul era ordinea de zi. S-au întors acasă probabil cei care au avut zile, noroc, sau, cine ştie...

Secularizatele fronturi
Tensiunea din zilele noastre pare a fi minoră prin comparaţie cu luptele de pe frontul propriu-zis. Astăzi stresul este că trebuie să-ţi atingi targhetul în vânzări pentru a aduce plusul plusului firmei unde eşti angajat, trebuie să faci faţă tuturor noilor tehnologii pentru a salva vieţi şi atunci alergi la cursuri de perfecţionare, trebuie să ai mare grijă cum gestionezi clasa de elevi pentru ca în final să ai rezultate remarcabile chiar dacă subiecţii sunt dezinteresaţi.
Lupta noastră, a celor care avem în faţă de cele mai multe ori copii cu diverse preocupări, este grea. Suntem cei care trebuie să luptăm cu părinţii cei atotştiutori. Cu cei care vin la şcoală
să-ţi ceară socoteală. Cu cei care, de cele mai multe ori, nu au ei regulile lor bune. Iar pentru toate astea răspunzi oficial celor care se ocupă cu monitorizarea procesului de învăţământ. Proces care funcţionează după legi extrem de permisive în favoarea copiilor. Şi, într-un astfel de context tu, ca dascăl, eşti mereu pe front. Însă, Dumnezeu a înzestrat profesorul cu dibăcie. Şi este mare lucru să ştii ce să faci cu ceea ce ţi-a băgat în traistă. Dacă ştii, la finalul fiecărui an şcolar te bucuri de roade. Noi suntem altfel decât lumea. Noi culegem roadele vara, ca toamna să aşteptăm noi mlădiţe pentru a le pregăti să dea în fruct.

A reuşi!
Este destul de banal ceea ce spun. Pentru unii chiar nu are importanţă. Cei care ştiu însă, cât de mult tremuri pentru fiecare examen pe care-l susţin copiii pe care i-ai pregătit, înţeleg. Pe ceilalţi, îi rog să facă un exerciţiu de imaginaţie şi să se pună în locul nostru, al părinţilor surogat, al celor care pe lângă cunoştinţe îi învăţăm pe pruncii lor emoţii, respect, sensibilitate.  De mulţi, însă, suntem umiliţi. Dar poate că tocmai acestă umilinţă ne deosebeşte de ceilalţi. Cei care nu ştiu ce înseamnă cu adevărat munca la catedră, cei care nu ştiu ce înseamnă dăruire, emoţii, bucurii, lacrimi. Lacrimi pentru ce? Pentru că ai reuşit, prin forţe proprii, prin dibăcie, prin strategii, ca să fiu în pas cu limbajul de specialitate, să ridici un copil din nimic pe o treaptă superioară. Într-adevăr contează foarte mult şi cu ce este copilul înzestart, dar contează şi perseverenţa şi puterea de convingere a dascălului. Şi, cum să nu-ţi dea lacrimile, când la ieşirea din examen te anunţă: „Am ştiut, sunt mândru de mine!”. Eu, în barbă, îmi spun printre lacrimi: „Şi eu!”, iar lacrimile mi se scurg pe obraz fără să-mi dau seama. Apoi, veştile pozitive curg de la toţi copiii şi-mi spun: „Iată, munca mea!” Sunt sigură că fiecare dascăl este conştient de lupta pe care o duce, de fragilitatea pe care o are în faţa fiecărui copil şi a fiecărui examen din viaţa lor. Suntem conştienţi de umilinţele pe care ni le aduc mulţi, cu voie sau fără voie. Dar poate că aceste umilinţe ne deosebesc de restul lumii şi ne unicizează în călătoria noastră spre maturitate. Suntem fragili şi plini de idei frumoase care au puterea de a schimba lumea: gaudeamus igitur!