Faptele bune – cale către Rai

Fapta bună este răspunsul dragostei noastre la dragostea lui Dumnezeu, iar dragostea unui om faţă de Dumnezeu se manifestă indiscutabil, mai întâi, în relaţia cu semenii. Fapta bună este săvârşită necondiţionat, fără a aştepta vreo răsplată omenească fie ea şi numai apreciativă. Însă creştinul este conştient că săvârşirea faptelor bune constituie, în acelaşi timp o lucrare a credinţei sale în efortul personal depus pentru câştigarea mântuirii. Harul, credinţa şi faptele bune sunt cele trei componente ale mântuirii subiective. Harul dumnezeiesc este cel care dă sens duhovnicesc şi eshatologic faptelor bune săvârşite de credincios şi de aceea răsplata de la Dumnezeu este o componentă a nădejdii creştinului, a vieţuirii sale în vederea împlinirii unui scop care depăşeşte timpul şi spaţiul: intrarea în Împărăţia lui Dumnezeu.
Fapta bună autentică este semn al dragostei de Dumnezeu şi de semeni şi dacă în dragoste îşi are izvorul atunci va fi caracterizată şi de smerenie pentru că, în cele din urmă, doar Domnul este Cel care dă răsplata veşnică şi nepreţuită pentru tot binele pe care noi îl facem pe pământ. Cât de mic este el, binele se cade să fie făcut cu inima deschisă, smerit, fără a umili nici prin cel mai mic gest persoana care beneficiază de ajutorul primit. Nu noi suntem cei care am inventat fapta bună, ci Dumnezeu este Cel care ne dă această posibilitate de a săvârşi binele, pentru înmulţirea iubirii şi pentru ca şi aici pe pământ să fie ca în cer, aşa cum ne rugăm de fiecare dată când spunem rugăciunea „Tatăl nostru”.