Faptă bună, bunătate …

 În jurul nostru ies la iveală în fiecare zi, atât binele cât şi răul. Avem impresia uneori că suntem înconjuraţi de o imensitate de răutate şi că oameni de la care nu ne-am fi aşteptat fac la un moment dat lucruri năstruşnice. Din fericire însă, binele, bunătatea, fapta bună şi cuvântul bun nu ne-au părăsit încă. Nici nu ar avea cum să dispară în totalitate pentru că Însuşi Dumnezeu este izvorul binelui, iar ceea ce este dumnezeiesc este veşnic şi chiar dacă în anumite momente bunătatea pare a fi dispărut din lume acestea sunt doar încercări pe care Dumnezeu le îngăduie pentru a ne trezi din somnolenţă, din starea de comoditate cauzată poate de prea mult bine. „I s-a urât cu binele” – această expresie nu este doar o sentinţă proverbială lipsită de esenţă, ci exprimă până la urmă o cruntă realitate explicată pe îndelete de Domnul Iisus Hristos în pilda fiului risipitor. Binele real, bunătatea în sine nu pot avea limite. Niciodată binele nu este prea mult, însă poate fi peste măsură pentru cel care se bucură de el. Omul este limitat în împărtăşirea de bine şi de aceea, din acest motiv el poate deveni lipsit de prezenţă, inconştient de binele pe care îl primeşte în mod concret pe diverse căi de la Dumnezeu. Exemplele concrete sunt foarte multe şi de aceea expresia „i s-a urât cu binele” este o modalitate ironică de a exprima inconştienţa omului care primeşte „prea mult” bine.

Când este „bună” fapta bună?
Ne-am obişnuit, pare-se, cu săvârşirea faptelor bune fie de către noi, fie de către alţii. Cauza primordială a faptelor bune ar trebui să fie neîndoielnic dragostea faţă de semeni, exprimată adeseori prin mila faţă de cel aflat în suferinţă. Din păcate, lucrurile nu stau întotdeauna aşa, adică adeseori faptele bune, mediatizate sau  nu, au cu totul alte motivaţii decât dragostea. Aici nu cred că şi au locul exemplele concrete, chiar dacă ele sunt cunoscute cu duiumul. Când şi cui facem bine? Atunci când suntem solicitaţi şi oricui ne solicită ajutorul, în măsura în care situaţia ne permite. Chiar dacă, în anumite momente nu ne permitem să ajutăm material pe cineva, ajutorul poate fi dat şi pe alte căi. Poţi cere ajutorul unei terţe persoane pentru cel aflat în necaz şi chiar dacă nu ajuţi efectiv, material pe cel nevoiaş, oferi posibilitatea altuia să facă un bine. Exemplele pot desigur continua şi dacă modalităţile concrete de a face un bine provin din dispoziţia continuă a omului de a ajuta, atunci se vor găsi întotdeauna şi metodele necesare. „Binele atunci îi bine/ Când îl faci la orişicine …” glăsuieşte Anton Pann într-una din poeziile sale. Fără dorinţa de a primi vreo răsplată, fără interese meschine şi pornită din dorinţa sinceră de a ajuta însoţită de rugăciunea pentru cel ajuta – iată câteva ingrediente care alcătuiesc textura unui bine cât mai „complet”. Nu se putea să nu vorbesc puţin şi de acea categorie de „binevoitori” care, prin faptele lor bune îşi hrănesc orgoliul şi vor să îşi alimenteze iluzia unei puteri interminabile. În această categorie „binele” se săvârşeşte atunci când resursele interioare care hrănesc iluzia puterii sunt pe sfârşite şi în consecinţă trebuie hrănite şi atunci când vrea „binefăcătorul”, nu atunci când este nevoie. Neapărat, publicitatea în acest caz trebuie să fie pe măsură ca să ştie şi ceilalţi. Lipseşte aici discreţia recomandată de Însuşi Mântuitorul care îndeamnă ca milostenia să fie făcută în ascuns: „Luaţi aminte ca faptele dreptăţii voastre să nu le faceţi înaintea oamenilor ca să fiţi văzuţi de ei; altfel nu veţi avea plată de la Tatăl vostru Cel din ceruri. Deci, când faci milostenie, nu trâmbiţa înaintea ta, cum fac făţarnicii în sinagogi şi pe uliţe, ca să fie slăviţi de oameni; adevărat grăiesc vouă: şi-au luat plata lor. Tu însă, când faci milostenie, să nu ştie stânga ta ce face dreapta ta, ca milostenia ta să fie într-ascuns şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie” (Matei 6, 1-4). Iată cât de limpezi sunt lucrurile! Rămâne ca noi să alegem de la cine vrem răsplată: de la Dumnezeu, sau de la oameni?