Fă-ţi loc printre noi, educaţie!

Am fost îndrumaţi zilele trecute să marcăm, dacă dorim, într-un mod deosebit, Ziua Internaţională a Educaţiei. Dacă dorim, nu-i obligatoriu. Frumos spus. Avem şi o zi a educaţiei. Zi în care toată lumea ar trebui să-şi cânte „La mulţi ani!”. Mai toată lumea asociază educaţia doar cu şcoala. Ceea ce nu este tocmai adevărat. E drept că şcoala deschide porţile spre lume şi noi orizonturi. E drept că la şcoală înveţi a scrie, a citi, a socoti şi chiar a simţi freamătul pădurii. E admirabil că există oameni care sădesc în suflete de copii bunul şi frumosul. De fapt îi învaţă cum trebuie privită şi trăită viaţa. Că, în fond, asta e menirea şcolii.
Dar educaţia? Educaţia nu înseamnă doar şcoală. Sau mai bine zis ceea ce se petrece la şcoală. Înainte de a simţi fiorii primei noastre intrări pe poarta şcolii am simţit dragostea casei. Acolo se face educaţia. Acolo se face adevărata educaţie. Poate nu întâmplător s-a născut sintagma celor „ şapte ani de-acasă”. Asta e menirea casei. De a forma, cu dibăcie, unică fiecărei familii, oameni. Aşa cum fiecare ştie să-şi îngrijească cu dragoste florile din geam, din grădină, din curte, tot aşa fiecare mamă şi tată ştie să-şi educe copiii. Nu cred, nu vreau să cred că există grădinari care nu vor să aibă flori frumoase. Toţi se străduiesc din răsputeri să aibă grădini de neuitat. Fiecare dintre noi ne străduim să educăm cât mai bine copiii cu care ne mândrim. Dacă ştiu de mici să spună „te rog” şi „mulţumesc” demonstrează că primele lecţii de educaţie au fost însuşite. Iar această educaţie „de familie” este unică şi de neînlocuit.
Atunci, dacă „te rog” şi „mulţumesc” sunt rezolvate, şi învăţate, şi însuşite, cu siguranţă nu am mai avea probleme cu nicio floare din grădina lumii noastre. Pentru că, educatori suntem noi toţi: şi mamă, şi tată, şi bunici, şi unchi, şi fraţi, şi surori, şi prieteni dragi. Toţi, conştienţi sau nu, contribuim la educaţie.
Să faci educaţie este mai greu decât să-i înveţi minunăţiile vieţii. Poate toţi ştim să-i învăţăm a studia, dar nu toţi avem dibăcia a-i educa frumos.

Părinţii educatori
Putem  spune că educaţia ţine şi de dominanta genetică. De multe ori când vrem să elucidăm de ce un copil acţionează negativ sau chiar pozitiv, dar mai rar, fie vorba între noi, auzim că:” aşa a fost şi tată-său”. Iată deci, de unde vine greul educaţiei. Dacă pierzi când nu trebuie frâiele care direcţionează caracterul, rişti să nu poţi mai târziu să-i arăţi adevărata cale spre frumos.  
Ne-am născut cu vorba ceea „ Cât trăieşti, înveţi”. Sau, pentru a respecta tema, „Cât trăieşti, te educi”. Ne educăm să tăcem, să ascultăm, să judecăm mai puţin, să nu jignim, să facem totul pentru a nu supăra pe cineva. Toate sunt importante. Toate te ajută ca seara să-ţi fie liniştită. Pentru că Dumnezeu îţi va da în schimb gânduri bune, te va ajuta să-ţi dai seama că vorbele aruncate la supărare nu ţi-ar fi adus decât supărare. Şi vom constata că este mare lucru să ştii cum să-ţi ţii limba după dinţi, vorba cântecului.
Deci, educaţie este în toţi paşii: de la cei pe care-i faci pentru prima dată în jurul mesei, la paşii pe care-i faci în jurul miracolelor care ni se deschid în fiecare zi. Fiecare clipă este o lecţie pe care o primim în capitolele numite zile. Ne dorim clipe, lecţii, zile presărate de educaţie. Iar buchetul numit cartea vieţii să fie cel mai frumos roman pe care putem să-l lăsăm generaţiilor care urmează.
Să nu ne hazardăm a-i învăţa din cărţi până nu-i învăţăm:
„Sărut mâna, mamă!, Sărut mâna, tată!”.