Exemple…

Într-un oraş din Umbria, Italia, trăia un om care se plângea într-una de necazurile vieţii lui. Întrucât era creştin, îşi spunea cu amar că are o cruce prea grea de purtat. Într-o noapte, înainte de a merge la culcare, el s-a rugat lui Dumnezeu să îi schimbe povara pe care o ducea pe umeri. În acea noapte, a visat că Dumnezeu l-a adus în faţa unei mari clădiri şi i-a spus: „Ai curaj, intră şi schimbă-ţi povara”. Omul a deschis cu sfiiciune uşa, a păşit înăuntru şi a descoperit o mulţime de cruci de toate formele şi mărimile, toate purtând numele proprietarilor lor. Mai întâi, si-a ales o cruce de mărime mijlocie dar, când a văzut înscris pe ea numele unui bun prieten de-al său, a aşezat-o înapoi.
În cele din urmă, cu permisiunea lui Dumnezeu, şi-a ales cea mai mică cruce pe care a putut-o găsi. Spre marea lui mirare, pe ea era scris propriul său nume.

Fiecare dintre noi
Da, fiecare dintre noi suntem în astfel de situaţii. Mai rele sau mai puţin rele. Mereu ne întrebăm de ce? Catalogare pe care noi o facem fără să ne gândim că toate sunt cu un rost. Povestea asta a lui Paulo Coehlo îmi aduce aminte de o alta. Şi aceasta este legată tot de nemulţumirile noastre.
Un om, nemulţumit cu ceea ce avea s-a dus la rege şi a cerut să-i dea mai mult pământ. Acesta nu a spus că nu-i dă. S-au înţeles să-şi ia atâta pământ cât cuprinde cu pasul de dimineaţa până seara, când trebuia să revină la locul de unde plecase. A cuprins omul nostru mult loc. A bătut multe dealuri şi câmpii. A realizat însă că se apropie seara şi este cuprins de mare neputinţă să se mai întoarcă de unde a plecat. A căzut fără suflare. Regele a poruncit să-i sape acolo groapa.  Probabil că după asta umbla omul nostru. De atâta avea nevoie.

Dacă Hristos ar fi căutat altă Cruce
Iată două exemple grăitoare astăzi în faţa celei mai mari sărbători creştine. Iisus nu s-a plâns de greutatea crucii pe care i-au pus-o oamenii pe umeri. Şi nici nu s-a revoltat pentru nedreptatea judecăţii. Pe toate le-a primit ştiind că nimic nu este fără rost. A venit pe lume într-un staul de vite. Modestie de care nu s-a plâns. S-a rugat neîncetat pentru ca paşii noştri să fie îndreptaţi spre credinţă, bucurie şi  mulţumire sufletească. I-am pus pe umeri crucea grea a păcatelor noastre şi, cu demnitate, a urcat-o pe Golgota. Omul din El a privit înspăimântat patimile crucificării, dar a depăşit momentul acesta prin înţelegerea sensului misiunii Sale divine. Dumnezeu îşi îndeamnă Fiul să-şi îndeplinească misiunea. Misiune care este, aşa cum spune Vasile Voiculescu, un pahar ce conţine „infama băutură”. Aceste păcate sunt ale oamenilor şi trebuie răscumpărate prin jertfă. „Infama băutură” se ascunde sub aparenţa amăgitoare a mierii. În lupta cu moartea Iisus îşi înţelege destinul şi acceptă să se jertfească pentru a mântui păcatele omenirii.
Această sărbătoare care se apropie trebuie să ne întărească şi să ne bucure. Dumnezeu nu ne dă decât ceea ce ne trebuie. Crucea fiecăruia este pe măsura puterii  noastre. Niciodată Dumnezeu nu ne dă mai mult decât putem duce. Iar noi, niciodată nu trebuie să ne comparăm nici în necazuri, dar nici în bucurii cu nimeni. Trebuie să fim mulţumiţi sufleteşte şi împăcaţi pentru tot. Mereu trebuie să gândim că avem atâta cât trebuie. Pentru că „nemulţumitului îi ia Dumnezeu darul”. Şi ştim prea bine că Dumnezeu nu bate cu băţul, dar nici ceasul lui nu rămâne niciodată în urmă.
Să-I slăvim puterea şi iubirea pe care o are pentru noi mai ales în aceste zile sfinte şi pline de farmec neînţeles. Să căutăm ca sufletul să ne fie mulţumit de crucea pe care o ducem pe umeri şi de bunurile materiale pe care, tot cu voia Lui, le-am dobândit.