Educaţia şi televizorul

Pe aceasta se bazează şi mass-media, pe faptul că omului îi atrage atenţia ceea ce îl impresionează, îi stârneşte emoţie. Aţi observat că totul este „senzaţional”? Oamenii mai trag cu ochiul numai le ceea ce este senzaţional. Televiziunea în special a creat un fel de curent al senzaţionalului. Numai că se pare că oamenii au cam început să îşi dea seama de marea inducere în eroare: „senzaţionalul” a devenit avatarul celor lipsiţi de oarecare cultură spre o latură a şanţului lumii. Cei prinşi în capcană caută şi consumă în continuare senzaţionalul chicios care se serveşte în televiziunea de azi, ignorând sau fiind inconştienţi de efectele televiziunii care „merg până acolo încât remodelează omul în întregime. În locul omului natural, al omului religios, al omului narativ, al omului oral, al omului ascetic, al omului interiorizat etc., apare un tip uman care şi-a pierdut toate aceste capacităţi, funcţii şi puteri. Mai exact (…) televizorul i le-a amputat” (Gheorghe, Virgiliu, „Efectele televiziunii asupra minţii umane”, pag 5). Unii încearcă să trăiască şi să arate şi altora că se trăieşte cu adevărat frumos, curat şi plin de emoţie desprinzându-ne de vaccinul anti-gândire şi anti-emoţie al tehnologiei moderne.
Un studiu pe această temă, a „educaţiei cu televizorul”, făcut în America în anii ’70 şi repetat în anii ’80, „a dezvăluit că, în medie, valoarea indicatorilor de bază ai inteligenţei emoţionale a copiilor din America a scăzut îngrijorător. Au devenit mai impulsivi şi mai violenţi” (Elias, Maurice J, „ Inteligenţa emoţională în educaţia copiilor”, pag. 14). Privim cu ochii noştri cum copiii sunt prada uşoară „a două forţe care se dezlănţuie pe scena lumii – una economică şi cealaltă tehnologică. […] Avem mai puţin timp liber pe care să-l petrecem alături de copiii noştri decât au avut părinţii noştri pentru noi. (…) Mobilitatea crescândă a familiilor aduce cu sine faptul că tot mai puţini oameni au rude în apropiere, care să le preia, parţial, îndatoririle (faţă de copii n.n.). […] Mai mult ca oricând în istoria omenirii, copiii îşi petrec numeroase ore din viaţă ci ochii lipiţi de ecranul unui monitor. Ei preferă să cadă în mrejele unui CD-ROM educaţional sau să vizioneze emisiuni televizate, a căror calitate este de multe or îndoielnică, decât să se joace cu alţi copii” (Elias, Maurice J, „ Inteligenţa emoţională în educaţia copiilor”, pag. 14). Pe lângă toate transformările lumii  consumiste, secularizate şi tehnologizate a secolului XXI, senzaţionalul mediocru al mass-mediei contemporane creşte mărăcinii distanţelor emoţionale în familii, în societate.

Educaţia pentru copil
Senzaţionalul autentic în educaţie aduce tot mai mult în prim-plan inteligenţele multiple care au ca angajator în acţiune inteligenţa emoţională. Inteligenţa emoţională ar fi cea care, de exemplu, le-ar revela părinţilor importanţa şi profunzimea trecerii de la „Poartă-te cu alţii aşa cum ai vrea să se poarte ei cu tine” la „Poartă-te cu copiii tăi aşa cum ţi-ai dori să se poarte alţii cu ei”. Dacă ne-am impune această ultimă propoziţie, am înţelege că pentru a educa ni se cere ca în primul rând „să ne cunoaştem bine propriile sentimente, să privim lucrurile din perspectiva copiilor noştri, să ne controlăm propriile impulsuri, să ne supraveghem cu atenţie ca părinţi (educatori n.n.), să muncim în mod susţinut pentru a deveni mai buni în această «meserie» şi să ne folosim aptitudinile sociale pentru a ne transpune ideile în practică” (Elias, Maurice J, „ Inteligenţa emoţională în educaţia copiilor”, pag. 18).
Iată o scurtă istorioară care arată că schimbarea se impune a începe de la noi, adulţii care dorim să educăm, şi prin modelarea inteligenţei noastre emoţionale, pentru ca în primul rând să-i putem înţelege pe subiecţii dorinţei noastre de a educa sau care ni se încredinţează spre educare:
Un profesor a învăţat să devină un educator înţelept şi plin de compasiune după ce a făcut nenumărate greşeli. Iată una dintre ele:
Pe vremea când era director de şcoală, un elev a venit să-i spună că doreşte să se mute la o altă şcoală.
- De ce, fiule? Ce s-a întâmplat? De ce nu eşti încântat de şcoala noastră? Ştiu că ai note foarte bune.
- Nu s-a întâmplat nimic, domnule. Pur şi simplu doresc să mă mut.
- Din cauza profesorilor, cumva? Există vreun profesor care nu îţi place?
- Nu, domnule, nu vreau să plec din cauza profesorilor.
- Atunci din cauza celorlalţi elevi? Te-ai certat cu cineva?
- Nici vorbă.
- Din cauza taxelor? Ţi se par prea mari?
- Nu, domnule! Nu din cauza asta vreau să plec.
Directorul a făcut atunci o pauză lungă, în speranţa că tânărul se va simţi astfel încurajat să vorbească. Într-adevăr, băiatului i-au apărut lacrimi în ochi. Directorul şi-a dat seama că a câştigat bătălia, aşa că i-a spus pe tonul cel mai blând cu putinţă:
- Plângi pentru că te deranjează ceva, nu-i aşa?
Băiatul a dat afirmativ din cap.
- Păi, spune-mi ce anume te deranjează.
Băiatul s-a uitat la director şi i-a răspuns:
- Plâng pentru că îmi puneţi toate aceste întrebări. (Mello, Antony „Rugăciunea broaştei”, pag. 38-39)