Durerea şi mântuirea

 „Nu ajungi la conştiinţă fără durere” – acest citat îi este atribuit cunoscutului psihanalist C. G. Jung. Psihologii care comentează această afirmaţie făcută de renumitul psihanalist îi dau dreptate şi spun că acceptarea durerii te ajută să o şi depăşeşti. Aceste aserţiuni psihologice referitoare la durere şi la posibilitatea de a o depăşi sunt îndeobşte acceptate ca ştiinţifice şi, fireşte, adevărate. De fapt ele chiar sunt adevărate. Ceea ce mă miră este faptul că noi acceptăm un adevăr doar atunci când vine de la o persoană care reprezintă ceea ce noi numim generic viziunea ştiinţifică, fără a fi deplin lămuriţi ce înseamnă exact această viziune. În ultimii ani Biserica şi învăţătura creştină în general au fost blamate tocmai pentru că rosteau acest adevăr incontestabil şi anume că acceptarea suferinţei şi a durerilor ca realităţi ale vieţii reprezintă un pas enorm pe calea mântuirii. Altfel spus dobândirea mântuirii nu poate fi realizată fără suferinţă. E ca şi cum am spune că fără suferinţă nu putem trăi şi cred că dacă am spune aşa nu am greşi deoarece suferinţa şi durerea sunt integrante vieţii fiecăruia dintre noi, chiar dacă intensitatea şi experienţa lor diferă la fiecare persoană în parte. Aceste aspecte negative şi de nedorit ale vieţii sunt efectul păcatului, al neascultării protopărinţilor noştri Adam şi Eva. Aceştia prin neascultare au făcut ca boala, durerea, suferinţa şi în cele din urmă moartea să fie realităţi nedezlipite de viaţa noastră.

Acceptare şi depăşire
O întrebare inevitabilă este următoarea: vrea Dumnezeu ca omul să sufere? Sau dăruieşte El mântuirea în funcţie de intensitatea suferinţei? Nicidecum, dar odată cu lucrarea mântuitoare a Domnului Iisus Hristos, acestea sunt trepte fireşti urcuşului nostru către Împărăţia lui Dumnezeu. Dacă suferinţa este inevitabilă vieţii, ea nu este inevitabil şi mântuitoare. În faţa durerii şi a suferinţei te poţi revolta, poţi blestema, adică te poţi împotrivi ei, nevrând să o accepţi, dar poţi să o şi recunoşti. Acceptarea lăuntrică a suferinţei nu înseamnă resemnare, ci înseamnă o mai mare responsabilizare în faţa vieţii. Aproape de fiecare dată devenim conştienţi de valoarea unui lucru atunci când îl pierdem, sau atunci când nu îl mai putem utiliza. Simpla imobilizare a mâinii drepte, de exemplu, ne face să conientizăm cât de importantă era aceasta pentru însemnarea cu sfânta cruce, pentru scris, pentru salut şi pentru orice altă activitate care presupunea folosirea ei. Există dureri mici şi dureri mari. Nu poţi compara durerea de dinţi cu durerea survenită în urma pierderii unei persoane dragi. Dar, oricare tip de durere are o profunzime în sine şi presupune din partea noastră o conştientizare a ei. Acceptarea durerii şi a suferinţei pun în lucrare conştiinţa de sine, iar la cei care au o viaţă spirituală intensă lucrează şi conştiinţa morală, punând în evidenţă balanţa dintre bine şi rău în viaţa personală a acestora. Tocmai aici, în vâltoarea durerii şi a acceptării acesteia intervine judecata de sine raportată la Judecata dumnezeiască la care fiecare dintre noi va fi părtaş. De regulă suferinţele mari, sau durerile mari îi pun omului şi problema sensului vieţii. Doar atunci, cei mai mulţi dintre noi, încercăm să înţelegem de ce trăim, pentru că atunci, în interiorul suferinţei reuşim să conştientizăm aspectul efemer al vieţii. Iată cum psihanaliza nu face altceva decât să confirme un adevăr vechi de atâta timp. Depăşirea suferinţei despre care vorbesc psihologii însemnă noul înţeles mai înalt, mai duhovnicesc, pe care provocarea suferinţei ne ajută să îl dăm vieţii. Doar aşa putem înţelege suferinţele groaznice şi în acelaşi timp mântuitoare, prin care au trecut martirii Bisericii din toate timpurile.

Foto: doxologia.ro