Dumnezeu şi omul

Dumnezeu ca Făcător îşi iubeşte întreaga creaţie, însă omului îi poartă o dragoste aparte. După chipul Său l-a plăsmuit pe om, spre a-l face părtaş bunătăţii şi fericirii Sale. Acest adevăr scripturistic susţinut întru totul de rezultatele efectuate asupra firii şi moralei umane, omul analizat în întregul său fiind considerat - datorită firii sale raţionale - drept făptura întru care firea primeşte conştiinţă de sine, care are puterea de a veni la cunoaşterea Creatorului său şi la comuniunea cu El.
Cu alte cuvinte, omul este pe pământ semnul unirii duhului cu materia şi, într-un anume fel, puntea dintre Dumnezeu şi lume, veriga ce leagă lumea duhovnicească de cea materială. Această dragoste aparte a lui Dumnezeu face ca asupra omului să se reverse din belşug harul Dumnezeieştii Revelaţii. Omul este foarte receptiv faţă de acest har, deoarece este o fiinţă cu conştiinţă de sine. Ca persoană conştientă de sine, omul are puterea de a aspira către Făcătorul său şi către comuniunea cu Acesta. Dar întrucât năzuinţa semnalează existenţa unui gol care necesită a fi umplut, rezultă că omul este receptiv la Dumnezeiasca Descoperire, pentru că nevoia sa se naşte din receptivitate.
În consecinţă, omul poate veni în contact cu Dumnezeu aşa cum o persoană vine în contact cu altă persoană.