Iubirea e dumnezeiască. „Dumnezeu este iubire” (Ioan IV, 8). Existenţă în iubire, Dumnezeu este totodată viaţă, iubirea fiind principiul vieţii ; orice viaţă se naşte din iubire.
Dar, Dumnezeu este iubire pentru că este Treime. În Treime stă posibilitatea iubirii şi bogăţia vieţii. În monolog, în vorbirea doar cu sine nu se poate naşte decât iubirea de sine. În doi, cum s-a observat (Hugues de Saint Victor, Pr. Prof. D. Staniloae), fiecare se gustă pe sine din iubirea celuilalt şi egoismul nu e deplin depăşit. Numai când iubirea fiecăruia din cei doi se revarsă într-un altul, se dezvăluie iubirea şi viaţa în plenitudinea ei, ne-egoistă, reală lepădare şi uitare de sine, pentru instituirea vieţii altuia.
În Dumnezeu, iubirea este viaţa Tatălui care se revarsă în Fiul, „Chipul” Slavei Sale (Ef. I, 17 ; Col. I, 15) ; şi, în Duhul Sfânt, Care este „Sânul” iubirii Sale (Ioan I, 18) ; în Treime este astfel plenitudinea iubirii şi a vieţii.
Ziditi „după chipul lui Dumnezeu” şi spre o infinită „asemănare” cu El, avem rădăcina şi icoana noastră veşnică în iubirea şi viaţa divină a Treimii. Ce altceva a însemnat şi înseamnă raiul, dacă nu viaţa oglindind „frumuseţea Treimii”, cum psalmodiază Biserica (Canon Sfânta Treime). Şi ce altceva a însemnat căderea lui Adam, dacă nu o cădere din iubire ? Despărţire şi îndepărtare de Protochipul, de Izvorul iubirii şi al vieţii divine. O gustare din dulceaţa de sine, devenită întemeiere în sine, egocentrism, patimi; gustare ambiguă de sine, amestec de bine şi rău (Fac. III, 5), sfârşind in crima lui Cain. Folosire a lumii acesteia, concepută doar ca posesie, ca sumă de obiecte, de satisfacere, nu numai a nevoilor, ci şi a plăcerilor tot mai deşarte, care o prihănesc, o poluează grav şi o ameninţă chiar cu distrugerea. Nu gustare din ea ca o „euharistie”, cu mulţumire, cu uimire în faţa bunătăţii şi a frumuseţii creaţiei, ca împărtăşire spre „bucurie şi viaţă”, din darul iubirii şi vieţii Dumnezeului Celui viu. - Iar răul, păcatul devine atunci un zid, un stăvilar, „o despărţire” cum spune Proorocul (Is. 59, 2), care împiedică viaţa divină să se mai reverse în noi. De aici: „plata păcatului este moartea” (Rom. VI, 23).
Adaugă un comentariu