Dragostea aduce lumină

Era odată un ciobănaş întristat, care avea o turmă pe un munte. Lângă un platan se afla coliba lui.
Iarna o lovea zăpada, iar vara o bătea soarele. Platanul şi pârâiaşul limpede răcoreau pe ciobănaş.
Toată ziua îşi păştea oile. Seara citea de pe nişte foi. Nu erau basme, ci rugăciunile mamei sale. Toată noaptea privea la stele şi se întreba dacă există sau poate să existe înlăuntrul său vreo stea, vreo lumină.
Cum ar fi putut să devină lumină şi, dacă Dumnezeu Care este lumină dăruieşte lumina, cum de ciobănaşul era încă întristat?
„Nu se justifică, se gândea el, să cred în lumină şi să nu fiu lumină. Ceva trebuie să fac”. Se gândea aşadar dacă trebuia să pornească să înveţe arta de a deveni lumină. A lăsat turma unui prieten de-al său, cioban şi el, şi şi-a început îndepărtata călătorie pe cal. În prima noapte a dormit într-o colibă pe care o făcuseră vânătorii. A scos puţină brânză din traista sa şi a mâncat. Dimineaţa s-a sculat şi a început să coboare pe cealaltă parte a muntelui, ce era plină de platani şi arbuşti. Tot locul acela răspândea mireasmă! Ciobănaşul însă căuta chipul de a deveni lumină.
Înaintând, a văzut mai jos o colibă la fel cu a sa, iar în grădină săpa cineva. Când s-a apropiat, a văzut o bătrânică.
– Bună ziua, doamnă! i-a spus el.
– Drum bun să ai, fiule! a răspuns ea.
– Ce faci acolo?
– Sap roşiile mele, fiule! Poţi să mă ajuţi puţin?
Cu bucurie, a răspuns flăcăul şi a coborât de pe cal. Şi îndată a început să sape pământul cu bucurie. Peste puţin grădina era pregătită.
– Îţi mulţumesc, fiule! i-a răspuns bunicuţa. Dacă vrei să te odihneşti în sărăcăcioasa mea casă, poţi veni acum.
– Îţi mulţumesc, dar nu pot. Ştii cumva cum pot să devin lumină?
Bătrânica a zâmbit şi i-a spus:
– Vino şi ajută şi vei găsi ceea ce cauţi.
Voinicul i-a mulţumit şi a plecat. La primul sat de pe coama muntelui a întâlnit un bătrânel care îşi săpa grădina. L-a ajutat şi pe acel bătrânel, iar acela la întrebarea cum poate deveni lumină, i-a răspuns la fel: „Vino şi ajută!”.
„Măi să fie! a spus el în sinea lui. Doi oameni mi-au spus acelaşi lucru. Ceva înţelept trebuie să se ascundă în cuvintele lui”. A înaintat în drumul lui şi a întâlnit o fetiţă care plângea.
– De ce plângi, micuţa mea?
– M-am tăiat şi sângerează mâna mea.
Atunci ciobănaşul a scos batista sa şi a bandajat mâna micuţei. Lacrimile ei s-au oprit şi zâmbetul a apărut din nou pe chipul copilei.
Ciobănaşul a continuat călătoria sa şi oriunde mergea dădea ajutor oricui putea. Oamenilor şi animalelor. Până într-o zi când, întorcându-se la coliba lui, l-a întâlnit pe împăratul acelui ţinut, care ieşise la vânătoare.
– Bunul meu voinic, să fii sănătos! I-a spus împăratul. Cu ce te speli, de este atât de luminos chipul tău?
– Numai cu apă mă spăl.
– Vreun secret trebuie să ascunzi, fiindcă eşti tot o lumină.
– În toată viaţa mea mi-am dorit să devin lumină şi să am chip luminos. Doi oameni am întâlnit şi amândoi mi-au spus: „Vino, şi ajută!”. Aşadar, aceasta am făcut întotdeauna.
– Bravo ţie! Ai devenit lumină! Căci ce altceva este lumina, fără numai dragostea? De vreme ce nu am copii ca să las moştenitor, vino cu mine şi într-o bună zi vei deveni moştenitorul meu.
După mulţi ani ciobănaşul a devenit un bun conducător, care învăţa pe poporul său că dragostea aduce lumina…