Două arme de nelipsit în războiul duhovnicesc

Datoria luptătorului lui Hristos este de a se încălţa „întru gătirea Evangheliei păcii” (Efeseni 6, 15).
Dumnezeiescul Părinte Efrem Sirul, arătând că această încălţăminte duhovnicească este smerenia, spune că în loc de încălţăminte să-ţi câştigi smerita cugetare, căci precum încălţămintea se calcă de toţi, tot aşa şi cel ce are smerita cugetare se sârguieşte să fie călcat în picioare de toţi… Căci şi fericitul David pe aceasta câştigând-o, zice: „Eu sunt vierme şi nu om” (Psalmi 21, 6). Fiindcă şi Dumnezeu se apropie de cel smerit, după cum spune Scriptura: „Cel ce locuieşte întru cele înalte şi spre cele smerite priveşte” (Psalmi 112, 5–6).
Dumnezeu, prin Proorocul Isaia, zice: „Spre cine voi căuta decât numai spre cel smerit şi blând şi care ţine de cuvintele Mele (Isaia 66, 2). De asemenea, Mântuitorul, în prima fericire, îi fericeşte pe cei smeriţi, zicând: „Fericiţi cei săraci cu duhul, că acelora este Împărăţia Cerurilor” (Matei 5, 3). Iar săraci cu duhul sunt cei smeriţi, care totdeauna se socotesc săraci de toată fapta bună, chiar dacă le-ar avea pe toate cele bune.
O altă armă duhovnicească de care are mare nevoie ostaşul cel duhovnicesc este pavăza credinţei, pe care Sfântul Apostol Pavel ne îndeamnă să o luăm, zicând:
„În toate luaţi pavăza credinţei, cu care veţi putea stinge toate săgeţile cele aprinse ale vicleanului.” (Efeseni 6, 16).
Pavăza sau platoşa erau cămaşa de zale sau armura cu care, în vechime, ostaşii cei trupeşti se îmbrăcau de sus până jos în vremea luptelor. Iar pavăza şi platoşa cu care trebuie să se îmbrace ostaşii duhovniceşti este credinţa. Pentru ca să ne fie credinţa adevărată platoşă duhovnicească, ea trebuie să fie nedespărţită de dragoste; să fie nu numai cunoscătoare, ci şi lucrătoare, adică să se lucreze prin dragoste; să fie din inimă; să se arate din fapte; să fie dreaptă, nefăţarnică şi sinceră; să fie fierbinte, şi nu rece sau numai căldicică.