Dorul de ... dor nepătruns

Este una dintre rugăciunile pe care le rostim zilnic întru slava numelui lui Dumnezeu. Şi, cu ajutorul rugăciunilor ne apropiem de perioada Postului celui Mare, cel premergător răstignirii lui Iisus şi a Învierii Lui celei de a treia zi. Rugăciune, aplecare în faţa pătimirii, bunătate, înţelepciune.
Prima sâmbătă a postului mare este cunoscută pe la noi, şi nu numai, ca Sâmbăta lui Toader. De când ne-am pomenit bunica fierbe grâu la această zi. Apoi îl prepară gustos cu nucă şi tot felul de mirodenii. Când e gata este dus la biserică şi apoi împărţit pe ici pe colo, la vecini şi cunoscuţi spre pomenirea morţilor.
Dar, de ce Sâmbăta lui Toader şi de ce grâu? În vremea de demult un tiranic împărat a poruncit să se stropească toate alimentele din pieţe cu sângele animalelor sacrificate pentru a întina prima săptămână de post a creştinilor. Atunci, Sfântul Mucenic Teodor s-a arătat în vis unui episcop şi l-a sfătuit să poruncească oamenilor să fiarbă grâu şi să-l împartă locuitorilor Constantinopolului pentru ca aceştia să nu meargă să cumpere de la piaţă bucatele murdărite.
În numele acestui mucenic, iată că, în prima sâmbătă a Postului Mare îl serbăm pe acesta, serbăm încheierea primei perioade a postului şi totodată comemorăm imaginea înaintaşilor.
Pentru că pâinea noastră cea de toate zilele este făcută din grâul pământului în care se întorc înaintaşii după care ajung în zările neştiute şi fără de dor ale Domnului. Din grâul care poate din puritate şi inocenţă are tăria de a străpunge pământul încă îngheţat spre a ne oferi nouă siguranţa zilei de mâine.

Strămoşii trăiesc în noi
Prin grâul pâinii de fiecare zi şi prin sângele ce ne străbate corpul suntem veşnic legaţi de cer şi de înaintaşi. Am citit nu de mult ceea ce Oana Pellea mărturisea cu privire la dorul de ...dor adevărat, iar cu voia dumneavoastră îi redau cuvintele: „Am întrebat-o pe mama, la spital, în ultima zi a trecerii ei pe pământ: ce să fac când o să-mi fie dor de tine? Învaţă-mă! S-a uitat dur la mine şi mi-a spus cu ochii verzi de smarald: „Pupă-ţi mâna!” Şi-am înţeles că în carnea mea e ea, tata, sunt toţi ai mei. Am făcut-o, o fac, şi am tot timpul certitudinea că toţi sunt în mine: părinţi, amintiri, Dumnezeu. Toţi sunt înghesuiţi în mine. Ce minune! Mi-e dor deci de minunea din mine, pe care câteodată o uit, o pierd... În mine e mare înghesuială! Tot universul e înghesuit în mine!”  
Probabil că nu mai este nimic de spus. Un amestec de dor şi melancolie ne cuprinde pe toţi. Dor, melancolie, certitudini, iubiri profunde şi nemărginite. Din toate câte puţin şi pentru toate avem o zi în care ne gândim la noi, la ce am fost, la ce suntem şi la ce vom fi.
Cu gândul la grâul care, acuma în prag de primăvară, începe să coloreze timid câmpiile, şi cel care ne dă pâinea cea de toate zilele şi ne leagă cu cei din lumea fără dor, să facem o închinăciune în sâmbăta lui Toader şi în toate zilele vieţii noastre. Să slăvim pâinea şi pe înaintaşi că fără ei nu ar exista verbul „a trăi”.
Ce frumos ar fi însă, ca acest „a trăi” să fie încununat de minte frumoasă, trup sănătos şi viaţă plină de dragoste şi dor.