Doi oameni s-au suit

În mod natural şi firesc, noi, oamenii vrem mai sus. Întreaga viaţă tot urcăm. Dacă se nimereşte să nu o facem suntem mâhniţi şi neîmpliniţi. Dacă acest lucru nu se întâmplă de multă vreme ne simţim resemnaţi şi blazaţi, dintr-o astfel de stare vrem să evadăm şi reuşim deseori cu sprijinul cuiva.
Chiar şi starea de ascensiune continuă pe mulţi îi nemulţumeşte. Dacă, totuşi, este firesc să vrem mai mult de ce să fim nemulţumiţi sau, cum am putea fi mulţumiţi când imediat dorim să fim mai sus.
Existenţa noastră este în permanenţă la o răscruce şi ne tot întrebăm pe care dintre cei doi oameni este potrivit să îl urmăm?
Pe cel care urcă sau pe cel care stă. Privind la cel care stă ne dăm seama că el, de fapt, coboară şi doar îi pare că stă. Deci, de vreme ce nu putem sta clar este mai bine să urcăm.
Dacă urcăm pe cine să urmăm? Pe cel care este mulţumit de cele dobândite în ascensiune? Pe cel neîmplinit de cele dobândite? Un om împlinit de cele dobândite, de ce ar mai continua urcuşul?
Vom alege, mereu, din două perspective rele pe cea mai puţin rea?

Ascensiunea se va împlini
Dacă vom face astfel nu facem decât se ne acomodăm cu răul în porţi mici, puţin câte puţin. Şi atunci, firesc este, să ne întrebăm ce avem de făcut?
Cum cunoaştem binele? de la situaţiile cele mai mărunte până la cele mai vitale. Urcând în primul rând sufleteşte, adică spre Dumnezeu, la templu, în biserică.
Spre această cale ne aduce Iisus Hristos. Afirmam, în rândurile de mai sus, că din starea de nemulţumire (blazare) ne scoate cineva. Acest cineva este mereu Hristos care, uneori, lucrează prin cel de lângă noi, prin textele Sfintei Scripturii sau chiar în noi înşine în urma împărtăşirii cu Trupul şi Sângele Lui.
Astăzi ne deschide o cale lungă şi plină de viaţă, ea se încheie după cum bănuiaţi cu Învierea Domnului, dacă o urmăm, bineînţeles cu învierea noastră.
La întâiul popas duhovnicesc al Triodului suntem îndemnaţi să ne urcăm la templu smeriţi. Prin pilda pe care ne-o pune în faţă, Pedagogul cel desăvârşit, ne învaţă ce este semerenia. A fi smerit înseamnă în primul rând să recunoaştem că cele bune săvârşite de noi sunt în primul rând împlinite cu şi din luminarea Domnului. El ne descoperă, după cum am mai prezentat, ce este potrivit să alegem a împlinii şi mijloacele de izbândire, tot el le pune la îndemâna noastră. De aceea, smeritul se întoarce de la întâlnirea cu Dumnezeu mai îndreptat pe drumul desăvârşirii.
Să mulţumim Domnului, pentru cele mărunte, dar foarte importante (precum aerul) precum şi pentru cele măreţe, cu smerenie fără a ponegri pe cineva.