Dinspre trecut spre viitor

Suntem într-o veşnică aşteptare a ceva. Mereu ne raportăm la ceea ce o să fie. Aşteptăm cu nerăbdare Crăciunul şi Anul Nou. Toate însă vin şi trec. Vin şi trec de la noi. Toate îşi pun amprenta pe mintea şi sufletul nostru.
Ne aflăm la cumpăna dintre ani atunci când sărbătorim cu bucurie Naşterea Domnului şi cu veselie Anul Nou. Bucuria este în primul rând a copiilor care nespus de mult aşteaptă pe „bătrânul Moş Crăciun”. Odată cu ei se bucură întreaga lume. Este o puritate nespusă în emoţiile micilor iubitori de…cadouri, de fapt. Iar bucuria devine universală şi experienţa sosirii lui Moş Crăciun, povestită cu haz mai pe la colţuri, mai pe faţă, de toţi cei care l-au primit.
Sărbătoarea Bucuriei Universale este urmată de o petrecere a vechiului cu noul. Este o petrecere de care, de data asta suntem mult mai conştienţi noi, cei care am lăsat doar să se înţeleagă mai acum câteva zile că parcă totuşi Moş Crăciun există. În vâltoarea pregătirilor de sfârşit de an gândul ne zboară involuntar la ce a fost. La ce a fost în anul care a trecut. La cât de multe am realizat sau nu, la cât de multe am sperat sau nu, la câte am înfăptuit sau câte ne-am fi dorit să înfăptuim.
Este, aşadar, perioada bilanţurilor, a întrebărilor cu şi fără răspuns. Este perioada în care spunem că vrem să uităm ce a fost rău şi urât şi că vrem să ne amintim doar frumosul din priviri şi vorbe. Este perioada în care spunem că vrem să renunţăm la prejudecăţi şi că vrem să fim proprii-ne judecători.

Uită răul şi gândeşte binele
Nicio zi, nicio lună, niciun an nu sunt uşoare. Dar ceva bun există în toate. Nu-mi prea place să fac bilanţuri, aşa cum nu-mi prea place să-mi planific ceva cu mult timp înainte. Nu sunt superstiţioasă, este doar un punct sensibil al meu numit planificare. Însă, totuşi, privind în urmă, constat că nu-mi prea aduc aminte de lucruri rele. Este şi asta un of al meu. Nu, nu este un of. Este un lucru bun. Am reuşit să mă limitez la a-mi aminti doar lucrurile frumoase. Rare sunt episoadele urâte din viaţa de zi cu zi de care să-mi aduc viu aminte. Le uit aproape involuntar. Nu aş putea număra lacrimile de durere. Au fost şi cu siguranţă vor mai fi. Dar nu le mai ştiu motivele. În schimb, ţin minte clipele de fericire şi de mulţumire sufletească. Iar dacă nu am îndrăznit să arăt lacrimile de fericire am simţit eu, pentru mine, sentimente de mulţumire. Nu vreau să-mi aduc aminte nici de oamenii care m-au dezamăgit cu voie sau fără voie în unele momente. Fiecare la locul şi cu rolul lor. Trecem peste toate cu fruntea sus şi, cel mai greu poate, cu tăria de a şti când şi cum să vorbeşti sau, cel mai greu, să nu vorbeşti.
Ne aducem aminte de toate binecuvântările primite în dar şi de oamenii buni din jurul nostru. Astea sunt cele mai frumoase şi nepreţuite comori pe care omul le poate avea alături de sănătate.
În alergarea de a schimba 15-le în 16 ne punem dorinţe: linişte sufletească, oameni buni şi devotaţi, sănătate, roade la hotare. Să nu avem nici mai mult nici mai puţin, atâta cât ne trebuie. Să fim sensibili unii cu alţii, să dăm ascultare mai mult decât vorbărie, să fim maleabili şi mai puţin orgolioşi. Să fim capabili de a dărui sensibilitate, respect, admiraţie. Să ne veselim unii cu alţii şi să plângem de bucurie.
Să trăim unii cu alţii în respect, iubire, dăruire. Să arătăm timpului că, deşi este nemilos cu noi, ştim să trăim frumos întru mulţi şi fericiţi ani!