Despre viaţa după moarte

Sfântul Nicodim Aghioritul scrie: „rai este un cuvânt persan şi are înţelesul de grădină în care sunt sădţti feluriţi pomi...”. Aşadar raiul, viaţa veşnică şi Împărăţia lui Dumnezeu sunt unul şi acelaşi lucru. Termenul de iad (Kolasij) derivă din verbul kolazo, care are două sensuri: primul este „a curăţi copacul de crengile uscate”, iar al doilea sens este cel de „a pedepsi”. În Sfânta Scriptură se foloseşte cu precădere al doilea sens, dar nu cu implicaţia că Dumnezeu îl pedepseşte pe om, ci în sensul că omul se pedepseşte pe sine, pentru a nu accepta darul dumnezeiesc.
Învăţătura comună a Sfinţilor Părinţi este că raiul şi iadul nu există decât din punctul de vedere al oamenilor, nu şi al lui Dumnezeu. Este adevărat că raiul şi iadul există ca două feluri de viaţă distincte, dar nu Dumnezeu le-a creat. În tradiţia patristică este evident faptul că nu există două locuri diferite, ci Dumnezeu Însuşi este raiul pentru sfinţi şi tot El este iadul pentru păcătoşi.
Vom începe cu Sf. Isaac Sirul, care ne arată ce este raiul şi ce este iadul. Vorbind despre rai, sfântul afirmă că acesta reprezintă iubirea lui Dumnezeu. Dar referindu-se la iad, el spune aproape acelaşi lucru, că şi iadul este pedeapsa iubirii. El scrie: „Iar eu spun că cei pedepsiţi în gheena, sunt biciuiţi cu biciul dragostei - şi ce poate fi mai amar şi mai cumplit decât pedeapsa dragostei?”. Aşadar, iadul reprezintă chinul iubirii lui Dumnezeu. Aşa cum arată Sf. Isaac, durerea pricinuită în suflet de păcătuirea împotriva iubirii lui Dumnezeu „este mai aprigă decât orice osândă”. Ne simţim nevrednici şi ne osândim singuri atunci când nu vrem să recunoaştem iubirea cuiva şi ne ridicăm împotriva ei. Ne simţim cumplit atunci când suntem iubiţi şi nu răspundem cu iubire. Dacă facem o paralelă cu iubirea lui Dumnezeu pentru oameni, putem înţelege chinul iadului. În legatură cu aceasta, Sf. Isaac mai spune că ar fi o greşeală ca oamenii să creadă „că păcătoşii din focul gheenei sunt lipsiţi de iubirea lui Dumnezeu”.
Aşadar El îşi va trimite harul dumnezeiesc asupra tuturor, dar oamenii vor primi fiecare după puterea lor. Iubirea lui Dumnezeu se va revărsa asupra tuturor, dar va avea urmări felurite, pedepsindu-i pe cei păcătoşi şi fericindu-i pe cei
vrednici.

Iubirea dumnezeiască se revarsă asupra tuturor
Aşadar iubirea şi slava dumnezeiască sunt aceleaşi pentru toţi, dar fiecare le va primi diferit. În ce va consta însă această diferenţă? Dumnezeu i-a zis lui Moise: „Pe cel ce va fi miluit îl voi milui, şi cine va fi vrednic de îndurare de acela Mă voi îndura” (Ieşirea 33, 19). Sf. Apostol Pavel, citând acest pasaj din Vechiul Testament, arată: „Deci dar, Dumnezeu pe cine voieşte îl miluieşte, iar pe cine voieşte îl împietreşte” (Rom. 9,18). Aceste pasaje trebuie interpretate din punct de vedere ortodox. Cum se poate ca Dumnezeu să se îndure de unii oameni şi să-i împietrească pe alţii? Este Dumnezeu părtinitor? Potrivit interpretării pe care o dă Fericitul Teofilact al Bulgariei, aceasta nu ţine de Dumnezeu, ci de firea omenească. Sf. Teofilact spune: „Aşa cum soarele înmoaie ceara lumânării, dar întăreşte lutul, nu la întâmplare, nu de la sine, ci din pricina deosebirii între materia cerii şi cea a lutului, tot aşa se spune că Dumnezeu a împietrit inima lui Faraon”. Aşadar, slava dumnezeiască, adică iubirea Lui, se va revărsa asupra tuturor, dar va lucra după treapta duhovnicească a fiecaruia.
Sf. Grigorie îi sfătuieşte pe cei cărora se adresează să se pătrundă de învăţăturile Bisericii cu privire la învierea trupurilor, la judecată şi la răsplătirea drepţilor. Aceste lucruri ar trebui privite prin prisma faptului că viaţa ce va să fie va fi „lumină celor ce şi-au curăţit cugetul” - fireşte, “după măsura curăţirii fiecăruia” - şi vor ajunge în Împărăţia Cerurilor, în vreme ce viaţa ce va veni va fi „întuneric pentru cei a căror parte stăpânitoare a sufletului este oarbă”, întuneric ce reprezintă în realitate îndepărtarea de Dumnezeu, după „măsura slăbirii din această viaţă a vederii duhovniceşti”.
Putem analiza această diferenţă şi din punct de vedere al realităţii palpabile. Acelaşi soare „aduce lumina vederii sănătoase, dar o întunecă pe cea bolnavă”. Nu soarele poartă vina, ci ochii. Exact acelaşi lucru se va întampla la a Doua Venire a lui Hristos. Unul este Hristos, „dar este pus spre cădere şi ridicare: cădere pentru cei necredincioşi, şi ridicare pentru cei credincioşi”.