Despre rugăciune

 În Pateric se spune că este necesar ca rugăciunea să fie unită cu faptele, adică lucrurile pe care le cerem de la Dumnezeu să le urmărim şi cu fapta. Adică, trăim o viaţă de nepăsare şi apoi să cerem de la Dumnezeu nişte lucruri pe care le-am vrea, dar pe care, într-un fel, am putea să le câştigăm şi noi înşine?
Biserica nu ne cere o singură metodă de angajare în rugăciune, ci ne cere o rugăciune vie, o angajare ca într-un fel de rugăciune în tot ceea ce facem noi pozitiv în această lume. De aceea este foarte important să-şi găsească omul şi munca pe care o face, ca muncă pe care o poate binecuvânta Dumnezeu şi pe care o binecuvântează Dumnezeu.
E foarte important cuvântul acesta: „Rugăciunea este oglinda sufletului”.
L-am putea lua ca o lozincă sau ca un principiu. Cel care se roagă îşi manifestă sufletul în rugăciune în raport cu Dumnezeu, în raport cu lumea, în raport cu oamenii, în raport cu binele lui, cu nădejdea pe care o are, pentru că rugăciunea, zice undeva în Scara Sfântul Ioan Scărarul, este „arătarea nădejdii şi secure împotriva deznădejdii”. Cum ţi-e rugăciunea aşa ţi-e şi sufletul.
In Scara Sfântului Ioan Scărarul, despre rugăciune se spune că este Judecată şi judecătorie şi scaunul judecătorului înainte de judecata viitoare”. Deci,
ce-i rugăciunea? Judecată, judecătorie şi scaunul judecătorului înainte de judecata viitoare. Ce înseamnă asta? Înseamnă că mai ales la rugăciune ne arătăm cine suntem noi din punct de vedere al raportului cu Dumnezeu.
Rugăciunea e răscolitoare şi de bune şi de rele.
Cine nu are inima curată acela proiectează din necurăţia lui asupra Mântuitorului nostru Iisus Hristos propriile sale necurăţii. Mărturisesc mulţi dintre credincioşii noştri că la rugăciunile pe care le fac au imagini necuviincioase, şi că în rugăciunile pe care le fac nu se întâlnesc cu Domnul Hristos, ci se întâlnesc cu propriile lor necurăţii. De ce se întâmplă aşa ceva? Pentru că rugăciunea este oglinda sufletului, rugăciunea este măsura la care se găseşte sufletul.