Despre rugăciune

De voieşti să afli adevărul, urmează pilda cântăreţului la chitară: acela îşi apleacă capul şi, aţintindu-şi auzul la cântare, mişcă pana cu mâna. Atunci, îndată coardele lovindu-se între ele, chitara scoate cântarea, iar cântăreţul saltă de dulceaţa cântării.
Să-ţi fie, iubitorule de osteneală şi lucrătorule al viei, limpede pilda şi să nu te îndoieşti. Căci luând aminte, ca un cântăreţ la chitară, la adâncul inimii, vei vedea cu uşurinţă ceea ce cauţi, pentru că sufletul răpit de iubire la culme nu se mai poate întoarce la cele dinapoi, că „7s-a lipit sufletul meu de urma Ta’’, zice Proorocul.
Înţelege, iubitule, prin chitară inima; prin coarde simţirile, prin pană mintea, care mişcă cu pricepere desăvârşită simţirea prin pomenirea lui Dumnezeu. Din această mişcare se iveşte în suflet o plăcere negrăită, iar mintea curată face să se arate razele dumnezeieşti.
Simţirile inimii, nu cele trupeşti. E de remarcat această asemănare a rugăciunii lui Iisus cu cântarea. Rugăciunea e o cântare şi de aceea produce o bucurie, căci ea nu e numai repetarea numelui lui Iisus, ci o scufundare în toată lumea nesfârşită de înţelesuri, de iubire şi de dulceaţă, cuprinsă în El. ea e o mişcare în această lume de armonii şi de aceea este mereu nouă. Inima vibrează de această armonie şi mintea gustă nuanţele ei.
De nu vom închide simţurile trupului, nu va izvorî în noi apa săltătoare pe care a făgăduit-o Domnul samarinencii. Că cerând aceea apa sfinţită, a aflat înăuntrul ei apa săltătoare a vieţii (Ioan 4, 14). Pentru că, precum pământul are prin fire apa şi în acelaşi timp aceasta curge dan el, la fel şi pământul inimii are prin fire această apă săltătoare şi izvorâtoare. Ea e ca lumina părintească, pe care Adam a pierdut-o prin neascultare.
Aici, bucuria lăuntrică, unită cu lumina, este simbolizată cu o apă săltătoare, deci vie, nestătută, mereu nouă. Ea e atât de unită cu lumina, încât e numită ea însăşi lumină. Căci viaţa aceasta lăuntrică este deschidere spre sensul suprem al existenţei. În ea însăşi e sensul suprem al existenţei. Ea ţâşneşte din inimă nu numai pentru că este unită cu mintea, sau cu înţelegerea, ci pentru că inima curată deschisă spre sens, e deschisă spre sensul şi spre viaţa dumnezeiască nesfârşită. Inima a devenit prin curăţia ei străvezie; aşa cum e deschisă cu sinceritate spre oameni, e deschisă şi spre Dumnezeu, suprema Persoană iubitoare. Pentru aceasta e însă de trebuinţă ca omul să nu fie alipit prin simţuri de lucrurile din afară, prea captat de plăcerile şi interesele trupeşti pe care doreşte să le satisfacă prin ele. Ochiul închis spre cele dinafară, se deschide spre cele nesfârşite, care vin în valuri în raza înţelegerii.