Despre minciună

Focul se naşte din piatră şi fier. Minciuna din vorbă multă şi din gluma prostească. Minciuna înseamnă pieirea dragostei, iar jurământul mincinos, tăgăduirea lui Dumnezeu. Nimenea dintre cei sănătoşi la minte să nu-şi închipuie că păcatul minciunii este unul mic. Duhul Sfânt a rostit o judecată înfricoşătoare asupra ei. Dacă David zice către Dumnezeu: „Vei pierde pe toţi cei ce grăiesc minciună” (Psalm V, 6), ce vor pătimi cei ce întăresc minciuna cu jurăminte?
Am văzut pe unii fălindu-se cu minciuna şi ţesând prin glume şi vorbe deşarte pricini de râs şi alungând în chip jalnic plânsul ascultătorilor.
Când dracii ne văd încercând să ne depărtăm ca de la o ciumă de la auzirea glumelor, după începutul făcut cu noi de asprul nostru povăţuitor, încep să ne momească cu aceste două gânduri şoptindu-ne fie: „Nu întrista pe cel ce lămureşte”, fie: „Nu te arăta pe tine mai iubitor de Dumnezeu, decât cei de faţă.” Sari, nu zăbovi! Iar de nu, îţi vei închipui în rugăciune gândurile unor lucruri care stârnesc râsul. „Nu fugi numai, ci risipeşte cu bună credincioşie şi şederea vicleană, aducându-ţi în minte gândul judecăţii. Căci e mai bine pentru tine să ieşi din această împrejurare stropit şi cu puţină slavă deşartă şi să te afli astfel pricină de folos multora.
Maica şi pricina minciunii este, de multe ori, făţărnicia. Căci unii spun că făţărnicia nu e altceva decât plănuirea şi născocirea de minciuni, având împreunat şi împletit cu ea jurământul. Cel ce are frica Domnului e străin de minciună, avându-şi conştiinţa ca judecător nemitarnic.

Să ne curăţim de minciună
Precum în toate patimile cunoaştem deosebiri de vătămări, aşa şi în minciună. Căci alta este judecata celui ce minte de frica pedepsei şi alta a celui ce minte neameninţat de vreo primejdie. Unul a minţit pentru desfătări, altul pentru pofta de plăceri; altul ca să dea celor de faţă prilej de râs; altul ca să întindă o cursă fratelui şi să-i facă rău. Minciuna din frica de chinurile stăpânitorilor se şterge; dar e desfiinţată cu totul de mulţimea lacrimilor. Mincinosul care întinde curse socoteşte adeseori chiar pierderea sufletului ca dreptate. Bărbatul născocitor de minciuni se dă pe sine ca urmând pilda lui Raav şi spune că prin pierderea sa urmăreşte scăparea altora. Când ne vom curăţi cu totul de minciună, vom putea să o folosim şi pe ea, dar cu frică, dacă o cere momentul. Nu cunoaşte pruncul minciuna, şi nici sufletul izbăvit de viclenie. Cel veselit de vin spune fără să vrea adevărul în toate. Şi cel beat de străpungerea inimii nu poate minţii.