Despre întristare

Cine va vesti celui întristat de lipsa de slavă şi de neputinţă în virtuţi că va vedea pe Iisus, nu numai în viitor, ci încă şi aici, venind la el cu putere şi cu slavă multă, prin nepătimire? Acesta va putea zice că Sara, sau ca sufletul ce-a îmbătrânit în nerodire şi a născut, împotriva aşteptării, fiu al dreptăţii: „râs a făcut mie Dumnezeu”, adică mi-a dăruit cea mai mare bucurie, mie celui întristat ani îndelungaţi de mulţimea patimilor, sau, cum zice alt tâlcuitor: „desfătare mi-a făcut mie Dumnezeu”, adică „s-au înnoit tinereţile mele ca ale vulturului”. Căci, după ce am îmbătrânit în păcate şi în patimi de necinste, acum m-am născut din nou şi întineresc şi mă înfrăgezesc, eu cel ce mă înăsprisem la fire, şi văd acum luminos lucrurile din lume, fiindcă am primit din nou simplitatea şi necomplicaţia cea după fire, însănătoşindu-mi-se mintea, prin mila cea mare a lui Dumnezeu. Trupul meu s-a făcut ca al lui Neeman Sirianul, asemenea celui al pruncilor, pentru că m-am spălat în Iordanul cunoştinţei. Şi prin harul lui Dumnezeu vieţuiesc acum într-un singur mod, izbăvit fiind de voia şarpelui şi de roiul gândurilor mult ştiutoare şi prea materiale ale păcatului, pe care le câştigasem mai înainte împotriva firii.

Sfântul Casian Romanul
A cincea lupta o avem împotriva duhului întristării, care întuneca sufletul ca să nu poată avea nici o vedere duhovnicească şi-1 opreşte de la toată lucrarea cea bună. Când duhul acesta viclean tabaraste asupra sufletului şi-l întuneca în întregime, nu-i mai îngăduie să-şi facă rugăciunile cu osârdie, nici să stăruie cu folos pe lângă sfintele citiri şi nu rabda pe om să fie blând şi smerit fata de fraţi. Îi pricinuieşte scârba fata de toate lucrurile şi fata de însăşi făgăduinţa vieţii. Scurt vorbind, întristarea turbura toate sfaturile mântuitoare ale sufletului şi usca toată puterea şi stăruinţa lui, facându-1 ca pe un ieşit din minte şi legându-l de gândul deznădejdii. De aceea, dacă avem de gând să luptăm luptă duhovnicească şi să biruim cu Dumnezeu duhurile răutăţii, să păzim cu toată străjuirea inima noastră dinspre duhul întristării. Căci precum molia roade haina şi cariul lemnul, aşa întristarea mănâncă sufletul omului. Ea îl face să ocolească toată întâlnirea bună şi nu-l lasa să primească cuvânt de sfat nici de la prietenii cei adevăraţi, precum nu-i îngăduie să le dea răspuns bun şi paşnic. Ci învăluind tot sufletul, îl umple de amărăciune şi de nepăsare. în sfârşit îi pune în minte gândul să fugă de oameni, ca de unii ce i s-ar fi făcut pricină de turburare şi nu-l lasa să-şi dea seama că nu dinafară vine boala, ci ea mocneşte înăuntru, făcându-se arătată când vine vreo ispită care o dă la iveală. Căci niciodată nu s-ar vătăma omul de om, dacă nu ar avea mocnind înăuntru pricinile patimilor. De aceea Ziditorul a toate şi Doctorul sufletelor, Dumnezeu, Cel ce singur ştie rănile sufletului cu de-amănuntul, nu porunceşte să lepădăm petrecerea cu oamenii, ci să tăiem din noi pricinile păcatului şi să cunoaştem că sănătatea sufletului se dobândeşte nu despărţindu-ne de oameni, ci petrecând şi exercitându-ne cu cei virtuoşi. Când aşadar pentru oarecari pricini, zise „îndreptăţite”, ne despărţim de fraţi, n-am tăiat pricinile întristării, ci numai le-am schimbat, fiindcă boala ce mocneşte înăuntru se poate aprinde şi printr-alte lucruri. De aceea tot războiul să ne fie împotriva patimilor celor dinăuntru. Căci de le vom scoate pe acestea din inima cu darul şi cu ajutorul lui Dumnezeu, nu numai cu oamenii, dar şi cu fiarale sălbatice vom petrece cu uşurinţă, cum zice şi fericitul Iov: „Fiarale sălbatice vor fi cu tine în pace”. Deci mai întâiu trebue să luptăm împotriva, duhului întristării, care împinge sufletul la desnadejde, ca să-l alungam din inima noastră. Căci acesta n-a lăsat pe Cain să se pocăiască după ce şi-a ucis fratele, nici pe Iuda după ce a vândul pe Domnul. Să ne deprindem numai în acea întristare, care se cuprinde în pocăinţă pentru păcate şi e împreunata cu nădejdea cea bună. Despre această zice şi Apostolul: „întristarea cea după Dumnezeu lucrează pocăinţa spre mântuire, fără părere de rău”. Căci întristarea cea după Dumnezeu, hrănind sufletul cu nădejdea pocaintii, e împreunata cu bucurie. De aceea ea face pe om osârduitor şi ascultător spre toată lucrarea cea bună, prietenos, smerit, blând, gata să sufere raul şi să rabde toată buna osteneala şi zdrobirea, ca una ce e cu adevărat după Dumnezeu. Ea face să se arate în om roadele Sfântului Duh, care sunt: bucuria, dragostea, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, credinţa şi înfrânarea. De la întristarea cea protivnica însă, cunoaştem roadele duhului celui rău, adică: trândăvia, lipsa de răbdare, mânia, ura, împotrivirea în cuvânt, lenea la rugăciune. De aceasta întristare suntem datori să fugim, ca şi de curvie, de iubirea de argint, de mânie şi de toate celelalte patimi. Ea se tămăduieşte prin rugăciune, prin nădejdea în Dumnezeu, prin cugetarea la cuvintele cele dumnezeesti şi prin petrecerea cu oamenii cuvioşi.