Despre inimă şi minte

Inima este sediul şi izvorul tuturor puterilor sufletului. Mintea, care este partea cea mai fină a sufletului, îşi are sediul natural în mijlocul cel mai intim al inimii. Inima concentrează în sine totul: puterile sufletului şi puterile trupului. Inima este profunzimea indefinibilă a trupului şi a sufletului: în ea, mintea omului se poate adânci în adâncurile lui Dumnezeu. Omul întreg este legat de Dumnezeu prin inimă şi prin minte, această rădăcină a sufletului care îşi are sediul în El. Legătura conştientă cu Dumnezeu nu ne vine doar printr-un har. Există o legătură naturală, dar nu mai suntem conştienţi de ea. Prin har devenim conştienţi de această prezenţă a lui Dumnezeu în noi.
De aceea este imposibil să-l reducem pe om la rău. Există întotdeauna ceva bun în om.
Prin experienţa harului, omul se trezeşte ca dintr-un somn. Omul poate cădea într-un somn, într-o uitare de sine şi de Dumnezeu. Când se trezeşte la conştiinţa de sine însuşi, se trezeşte la un sentiment al prezenţei lui Dumnezeu în el. Este greu să ne imaginăm un om treaz fără Dumnezeu.
Veghea legată de rugăciune are rolul de a ne trezi la noi înşine, la o descoperire de sine în întrepătrunderea cu Dumnezeu. Veghea nu este numai vigilenţa la asalturile lumii spirituale căzute: scopul ei este trezvia.
Inima este un centru aflat la hotarul dintre Dumnezeu şi noi. Nu este numai un centru care uneşte trupul şi sufletul; în ea se găseşte şi harul divin pe care l-am primit prin Sfântul Botez. Inima a fost creată de Dumnezeu pentru a fi pururea îndreptată spre Dumnezeu şi a-L vedea. Dar dacă omul păcătuieşte, atunci ea îl părăseşte pe Dumnezeu şi se întoarce spre creatură şi inima lui adoarme. Astfel, definiţia păcatului este dezorientarea inimii şi somnul inimii. Sfinţenia este o unire nesfârşită cu Dumnezeu a minţii care-şi are sediul într-o inimă întoarsă spre Creator.