De la vină la fericire

Eforturile oamenilor de a rămâne sănătoşi, demni, iubiţi, iubitori sau de a redobândi acestea după zile sau ani de rătăcire dau sens vieţii. Însă nu finalul, ci acest nou început numit de noi „moarte” constă în suma stărilor de sănătate a trupului, a minţii şi a sufletului, pentru că acestea lasă în urma noastră sau nu dâre de lumină pentru urmaşii noştri, experienţe de neuitat şi/sau răni de vindecat.
Cuvântul „moarte” este doar o înşiruire de consoane şi vocale cărora noi le-am dat un sens înspăimântător pentru că nu avem încredere în promisiunea Creatorului. Copilul din pântecele mamei trece printr-o moarte împreună cu mama pentru a veni în această lume: moare vieţii intrauterine pentru a se naşte vieţii acesteia. Oare ce simte el când momentul întâlnirii cu lumea noastră se apropie? Învăţăm că simţim emoţiile mamei încă din pântecele ei. Învăţăm să trăim cu bucuria, cu tristeţea, cu împlinirea, cu uimirea, cu durerea, cu furia, cu frica încă din cuibul cald şi ocrotitor în care mama ne păzeşte timp de nouă luni. Dar murim vieţii aceleia din pântecele mamei şi ne naştem în lumea aceasta având încredere în braţele ei ocrotitoare. De ce trecerea din viaţa aceasta prin poarta morţii ne înspăimântă şi ne îndurerează atât de mult? Oare pentru că învăţăm foarte bine sentimentul de vină şi aceasta ne învaţă la rândul ei să ne fie frică? De unde vine sentimentul de vină care ne înfăţişează moartea ca pe un mare final?

Cea mai mare virtute
Scripturile ne arată că omul a fost creat pentru comuniunea prin iubire cu dreaptă socoteală. De unde ştim aceasta? Aflăm din cel mai dramatic episod biblic, al Patimilor lui Iisus, în dialogul dintre El şi cei doi tâlhari între care a fost răstignit, dialog revelator cu privire la raportarea umanităţii la Jertfa mântuitoare şi la dragostea revelată de Aceasta: „Iar unul dintre făcătorii de rele răstigniţi, Îl hulea zicând: Nu eşti Tu Hristosul? Mântuieşte-Te pe Tine Însuţi şi pe noi. Şi celălalt, răspunzând, îl certa, zicând: Nu te temi tu de Dumnezeu, că eşti în aceeaşi osândă? Şi noi pe drept, căci noi primim cele cuvenite după faptele noastre; Acesta însă n-a făcut nici un rău. Şi zicea lui Iisus: Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni în împărăţia Ta. Şi Iisus i-a zis: Adevărat grăiesc ţie, astăzi vei fi cu Mine în rai.” (Luca 23, 39-43). Cel dintâi tâlhar, egoist şi, în consecinţă, centrat pe propria disperare provocată de situaţia sa, nu nădăjduieşte la nimic luminos, aşa că îşi permite să ia în zeflemea Lumina pe care nu o recunoaşte. Celălalt, cu urme de umanitate în el, revine la comuniune, la perceperea lui Iisus ca Persoană fără-vină, împreună-pătimeşte cu el şi aceasta îi aduce dincolo de pragul numit „moarte” o viaţă eliberatoare. În iubirea nămărginită a dumnezeirii răstignite, Iisus ne arată că Dumnezeu este şi drept-socotitor al stărilor noastre. Putem concluziona că vina este rezultatul focusării egoiste asupra propriei persoane, ruperea comuniunii, promovarea indiferenţei faţă de ceilalţi, ceea ce ne aduce suprema deznădăjduire.

Cum ne vrea Domnul?
Concluzia este că Dumnezeu nu ne vrea nişte subjugaţi ai vinelor noastre, ci ne aplaudă urcarea din vină, pe treptele recunoaşterii şi recunoştinţei, metanoiei şi comuniunii spre ceea ce ne face cu adevărat fericiţi: iubirea pe care ştim să o dăruim şi iubirea pe care ştim să o primim. Dumnezeu ne vrea fericiţi! Această stare, fericirea, este o sumă de emoţii care duc spre ea şi o sumă de emoţii care o constituie. Compătimirea, mila, iubirea (în toate stările ei detaliate atât de frumos de vocabularul grecesc: agapi – iubirea ca lucrare a unei inimi către alta, ca acceptare a celuilalt aşa cum este; filios – iubirea fiiască şi cea prietenească; eros – iubirea „ieşire din sine” către celălalt, o iubire care pune pe iubitor în stare de sacrificiu) sunt trepte de urcat spre fericire. Bucuria, pacea sau tihna, mulţumirea de sine cu smerită recunoştinţă sunt trăiri ale fericirii.
Recunoştinţă lui Dumnezeu pentru conştientizări!