De la libertate la … crimă? (III)

Tema libertăţii nu poate fi lămurită, cred, într-o viaţă de om, darămite în câteva rânduri. Cine nu ar vrea să fie liber deplin? Şi totuşi, libertatea implică anumite riscuri pe care şi dacă le asumi şi dacă nu, tot vei suporta efectele majore ale alegerii. Efectele vor fi pozitive sau negative, în funcţie de alegere.
Nu este uşor să fii liber şi adevărul acesta este vizibil chiar la noi unde, după 25 de ani de libertate, sunt destui cei care ar prefera să se întoarcă la întunericul comunismului din diverse motive. Poporul evreu ne stă mărturie, de asemenea, prin preferinţele exprimate de a se întoarce la sclavia umilitoare pe care au trăit-o în Egipt. Libertatea nu se dobândeşte uşor şi de asemenea sunt necesare eforturi importante pentru a o menţine. Libertatea este o cruce şi  orice cruce trebuie să fie purtată cu demnitate. Este foarte riscant ca, din dorinţa de manifestare fără limite a libertăţii personale să se ajungă la încălcarea libertăţii celuilalt. Însă, înainte de a lovi în libertatea celuilalt, cel ce face exces de libertate devine, paradoxal sclavul acţiunilor sale. Unii sunt legaţi de diverse ideologii, alţii sunt înlănţuiţi de patimi, alţii de o gândire bolnavă, iar numitorul comun al acestora este tocmai încălcarea propriei libertăţi. Este cât se poate de simplu: omul se manifestă în exterior după cum este construit lăuntric, dăruieşte ceea ce are, sau ceea ce este. Astăzi este halucinant să vezi cum patimile degradante sunt transformate în ideologii care atentează în modul cel mai serios şi dramatic tocmai la libertate.

Libertatea de a ofensa
Atunci când te interesează  doar propria ta libertate nu eşti nicidecum apologet al ideii de libertate, ci eşti apărătorul propriei tale libertăţi. Fireşte, omul este liber să facă ce vrea, dar când face trebuie să se gândească şi la posibilele consecinţe. Libertatea mea nu trebuie să îngrădească libertatea fratelui meu deoarece, atunci, efectele nu vor fi în mod obligatoriu paşnice. Desigur, sunt foarte mulţi oameni paşnici care nu răspund neroziilor, neghiobiilor, glumelor proaste făcute de aşa-zişii umorişti şi bine fac. Fiţi siguri însă, că în sufletele oamenilor paşnici se duc lupte cu neajunsurile personale pentru ca să se ajungă la omul făcător de pace. Desigur că tratarea cu indiferenţă a ironiilor de prost gust nu schimbă cu nimic atitudinea ofensatorului. Mă întreb cum s-ar simţi un „satiric” care înjură pe cine apucă, dacă cineva i-ar batjocori părinţii? Mă îndoiesc că ar primi înjurătura ca pe o glumă.  
Nu o dictatură, nu legi umane ar trebui să impună limitările libertăţii de exprimare, ci legea bunului simţ, iar aceasta ţine de educaţie şi de respectul faţă de celălalt. Libertatea nu trebuie să ducă la dezordine, la anarhie, ci la armonie. În această privinţă este interesant sensul etimologic cuvântului „satiră”, acela de „harababură”! Nu cred că simţul umorului îţi dă voie să batjocoreşti. Poţi satiriza moravurile uşoare, patimile, neregulile şi tot ceea ce ţine de dezordinea societăţii. Însă, când aduci atingere faţă de ceea ce este mai sfânt pentru un om, fie că este vorba de Dumnezeu, de neam, de familie, de copii, atunci nu mai satirizezi, ci batjocoreşti. Cât ne-au mai „satirizat” pe noi francezii, în fel şi chip.
Desigur, întotdeauna răspunsurile au fost paşnice, pentru că noi nu ştim să răspundem cu „kalaşnikovul” la batjocură, dar, un peste alta, ne-am manifestat dezacordul faţă de glumele proaste. „Glumeţii” francezi ne-au acuzat că nu ţinem la glumă, însă ei înşişi s-au simţit jigniţi când, tot în glumă, le-au fost ofensate personalităţile istorice. Parafrazându-l pe Grigore Alexandrescu, ei sunt din rândul celor care spun că şi noi vrem (libertate) egalitate, dar nu pentru căţei!