De la libertate la … crimă? (I)

 În decurs de o săptămână s-au petrecut lucruri grave, de neînchipuit, pe plan internaţional. Era de neaşteptat ca teroriştii criminali să lovească din nou? Nu, pentru că ei asta ştiu să facă şi o vor face mult timp de acum încolo.
Dincolo de tragedia umană mult mediatizată şi petrecută în redacţia ziarului francez, devine tot mai interesant valul de discuţii stârnit în presa autohtonă în legătură cu libertatea de exprimare şi libertatea presei. Dificultatea de a pune în acord punctele de vedere este extrem de vizibilă şi, în acelaşi timp, neputinţa de a purta un dialog decent pe această temă nu este deloc binevenită. S-au exprimat multe puncte de vedere şi au fost condamnaţi teroriştii pe bună dreptate.
Orice jignire ţi s-ar aduce, crima nu este nici pe departe o soluţie justificată. Ea nu face parte din chemarea de a iubi semenii pe care, de regulă, religia o presupune, şi în mod sigur creştinismul este o astfel de religie. Punctele de vedere aprinse s-au spus în jurul libertăţii de expresie. Dacă crima este condamnabilă, este firesc să ne dumirim asupra libertăţii de a ne exprima opiniile în public, chiar şi prin intermediul presei. De regulă însă, când pui astfel problema, când îţi exprimi într-un fel îndoiala în privinţa libertăţii, când afirmi că libertatea presupune, totuşi, anumite limite, eşti catalogat ca retrograd, dacă nu chiar, în acest caz, filo-terorist. Problema însă ţine de profunzime şi nu poate fi expediată în acest fel. Întrebări de genul: „până unde merge libertatea de exprimare?” sau „trebuie să îmi controlez modul în care mă exprim?” sunt extrem de justificate, nu doar în preajma unor tragedii de genul acesteia, ci tot timpul. Cred că auto-limitarea libertăţii ar trebui să facă parte din codul deontologic nescris al jurnaliştilor. Pe această temă domnul Andrei Pleşu a scris un excelent articol intitulat sugestiv „Crimă, libertate, religie”, din lectura căruia nu se poate să nu te lămureşti. Asta dacă  nu va fi citit „pe diagonală” şi cu preconcepută ură şi dispreţ, demne de un „om liber”. Ca răspuns la acest articol editorialistul unui săptămânal de satiră din România se întreba „cam de la ce nivel încolo” ar trebui să îşi ţină gura.

Un posibil răspuns!...
Sunt câteva repere care dau măsura propriei noastre libertăţi în relaţia cu ceilalţi. De departe bunul simţ este unul dintre criteriile fundamentale care îmi arată nivelul de la care nu ar trebui să îmi ţin gura, ca şi cum cineva m-ar forţa să fac lucrul acesta, ci ar trebui să mă opresc eu însumi. Când gluma devine jignire, batjocură, eu însumi ar trebui să pun punct. Dacă nu, atunci gândesc, scriu sau acţionez cu răutate. Puţini oameni ştiu să răspundă răului cu bine, puţini dintre creştini reuşesc să atingă acest ideal al creştinismului şi cei mai mulţi răspund răutăţii pe măsură. Da, răul are şi o latură duhovnicească, nevăzută, dar şi una văzută şi poate fi exprimat ca atare. O societate preponderent materialistă condamnă de regulă răul fizic – crima, violenţa, hoţia etc. - şi prea puţin răul intelectual (ex. plagiatul), moral (ex. ura şi instigarea la ură) şi aproape deloc, sau tot mai puţin pe cel de natură duhovnicească.
Măsura bunului simţ, dragostea, înţelegerea şi, bineînţeles, nivelul de cultură, îmi arată că nu pot să mă exprim cum vreau. La nivel de relaţii personale, într-un cerc restrâns, sunt oameni care gustă o glumă, alţii care nu pot nici măcar să glumească. Dacă insist totuşi, gluma riscă să devină batjocură, iar atitudinea mea nesimţire. Este firesc ca bunul simţ să fie un criteriu care să mă ajute în alegerea nivelului de la care ar trebui să mă opresc din glumă chiar şi atunci când scriu satiră? Sincer, da! În virtutea libertăţii mele de a mă exprima nu am dreptul de a îngrădi, prin atitudinea mea, dreptul celuilalt la o viaţă decentă, pentru că nu am voie să insult pe nimeni. Constituţia şi legile statului interzic ele însele instigarea la ură. Iată ce spune Constituţia României în acest sens: „Libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine. Sunt interzise de lege defăimarea ţării şi a naţiunii, îndemnul la război de agresiune, la ură naţională, rasială, de clasă sau religioasă, incitarea la discriminare, la separatism teritorial sau la violenţă publică, precum şi manifestările obscene, contrare bunelor moravuri” (art. 30, paragrafele 6, 7).
Cred că peste 60 la sută din presa noastră încalcă, din păcate acest articol din Constituţie. Soluţia la exacerbarea grosolană a libertăţii de expresie, însă, nu este crima, nu este violenţa. Însă, atunci când vorbeşti, atunci când scrii trebuie să ai în vedere cui te adresezi. Este ca în curtea şcolii, sau ca pe stradă, când provoci fără limită pe cineva care, până la urmă îşi pierde răbdarea. Nu este normal, însă este normală atitudinea cauzatoare de violenţă? Nu, şi cu atât mai mult cu cât şti cu cine ai de-a face, normal ar fi ca inteligenţa să fie dublată de înţelepciune,  nu de prostie. Omul provocat, cu atât mai mult cu cât este predispus la crimă, va răspunde în consecinţă. Excesele unei libertăţi prost înţelese cauzează excese, din păcate, chiar crime. Fermoarul la gură nu ar trebui să mi-l tragă altul (asta ar fi dictatură), ci eu însumi şi atunci acesta ar fi un gest de înţelepciune şi bun simţ!