De ce să (nu) punem cercel în ureche?

 Într-una din zile am văzut un tânăr –  despre care ştiam că este certat cu şcoala – cu trei cercei într-o ureche. Eram împreună cu câţiva cunoscuţi, care l-au văzut împreună cu mine pe „tipul” respectiv şi, împreună, am purces la o dezbatere legată de purtarea cercelului în ureche.
Pentru început discuţia s-a rezumat la această mică podoabă şi, fireşte, la purtarea de către elevii-băieţi a obiectului respectiv. Erau, cum se întâmplă într-un grup, păreri pro şi contra, însă discuţiile au atins problema libertăţii de manifestare şi de exteriorizare a personalităţii. Altfel spus, pentru una dintre persoanele din grup, a purta cercel în ureche însemna a avea personalitate. Aş traduce în limbaj teologic spunând „a avea duh”. Adevărat că omul este liber şi la fel de adevărat este că el îşi manifestă personalitatea sa aşa cum ştie. Dar ce fel de personalitate, ce fel de duh? Oricine şi în orice fel se poate manifesta cum doreşte în societate, fără a mai ţine seama de reguli? Libertatea personală este, totuşi, îngrădită. Nu poţi să te manifeşti cum vrei, există instituţii, locuri, spaţii care impun o anumită conduită, un anumit comportament, decenţă. Să nu mai vorbim de şcoală unde copilul vine pentru a fi educat şi, în consecinţă, anumite manifestări libertine nu pot fi tolerate. Şcoala este un spaţiu în care copilul este educat, dar şi un loc de cultură. Cercelul purtat în ureche nu are nicio treabă cu modul de manifestare a oamenilor din aceste locuri. Are, într-adevăr, o semnificaţie pentru popoarele din Africa, pentru indieni, australieni, ţine de tradiţia lor, însă nu de a noastră. Cred că la fel stau lucrurile şi cu împrumuturi de genul Halloween, Valentine’s Day ş.a.m.d.

Către o societate decăzută?
Toate aceste manifestări de presupusă libertate nu sunt altceva decât o pătrundere a subculturii chiar şi în locurile în care ar trebui să primeze cultura. Fireşte că în şcoli, prin regulamentele şcolare nu sunt tolerate abaterile disciplinare, iar elevilor li se aduce la cunoştinţă că trebuie să aibă un comportament decent.
Referitor la cercei, nu cred că este normal pentru un băiat, pentru un bărbat să îl poarte, cu atât mai mult într-un  loc destinat educaţiei. În cultura noastră cerceii sunt podoabe specifice femeii, iar dorinţa unor bărbaţi de a se îmbrăca şi de a se  comporta ca femeia face parte din categoria comportamentelor deviante.
Fireşte că în virtutea libertăţii orice om poate face ceea ce vrea cu trupul său. Însă dacă noi înotăm în păcate punând înainte libertatea pe care însuşi Dumnezeu ne-a dat-o – şi pe care noi o denaturăm prin păcat – şi evităm realitatea răspunderii duhovniceşti, lucrurile nu vor sta după cum vrem noi.
Atât în viaţa aceasta, dar în mod sigur în veşnicie, vom răspunde înaintea lui Dumnezeu pentru felul în care ne-am purtat atât cu noi înşine cât şi cu semenii. Dacă o societate se poate perverti şi poate da un sens pozitiv mincinos unor nonvalori, sau unor păcate grave, la nivel duhovnicesc valorile rămân aceleaşi. Desfrânarea a fost întotdeauna un păcat şi este în continuare, chiar dacă societatea evită această realitate de dragul construirii unui tip uman robit de plăceri. La fel, blândeţea, sau smerenia vor fi întotdeauna virtuţi în Biserica lui Hristos chiar dacă pentru o societate pervertită ele reprezintă slăbiciuni.
De aceea cred că a adopta anumite tipuri de comportament teribilist înseamnă a accepta decadenţa morală a persoanei ca fiind un lucru absolut normal, ceea ce presupune o societate din ce în ce mai imorală în care adevăratele valori vor fi şterse din memoria omului. Să dea Dumnezeu să nu fie aşa!