De ce ne place bârfa?

Aproape că nu este om care să nu se fi confruntat vreodată cu o bârfă oarecare. Deşi cei mai mulţi dintre noi am luat parte, voluntar sau involuntar, la bârfe, prea puţin ne preocupă să înţelegem esenţa acestei practici cu adevărat condamnabile. Pornim de la adevărul că bârfa este un păcat mare şi de aceea creştinului nu ar trebui să îi stea în fire o astfel de practică.  O definiţie de dicţionar este suficientă pentru a arăta multiplele aspecte negative ale bârfei. A bârfi înseamnă  „a (se) vorbi de rău, a (se) ponegri, a (se) defăima, a calomnia, a cleveti, a flecări, a îndruga verzi şi uscate”. Din capul locului vedem clar că, în mod firesc, bârfei nu se cade să îi fie acordată nici cea mai mică încredere. Însă lucrurile nu stau nici pe departe aşa, pentru că oamenii bârfesc, iar cei prinşi în vârtejul bârfei sunt deranjaţi atunci când află vorbele care se spun la adresa lor. De regulă bârfa este asociată cu adunările feminine, însă nici bărbaţii nu sunt deloc mai prejos, ba parcă, uneori, întrec cu mult pofta de vorbă a femeii. Bârfa poate fi „abordată” de oricine şi oricând. Este de preferat prezenţa a mai mult de două persoane pentru că în trei, patru sau mai mulţi denigrarea semenului este mult mai savuroasă.

Pe cine bârfim?
Răspunsul este la fel de simplu ca întrebarea: pe oricine ne iese în cale. Însă, nuanţând lucrurile, bârfa devine captivantă şi palpitantă atunci când subiectul ei este un prieten, cineva apropiat, de ce nu un membru al familiei, orice persoană de care suntem sau am fost cândva apropiaţi. Întrucât este musai ca bârfa să se rostească în lipsa persoanei vizate, atunci când bârfitorul se află în prezenţa „prietenului” el se va purta absolut normal. Bârfa nu urmăreşte neapărat adevărul pentru că scopul ei principal este defăimarea celui vizat. Acest lucru se poate face şi prin rostirea unui adevăr ascuns despre persoana în cauză. De exemplu, un alcoolic poate fi bârfit tocmai prin prisma patimii care îi macină viaţa. Exemplele în acest sens pot continua. Însă minciunile, zvonurile sunt cele care fac deliciul bârfitorilor întrucât hrănesc imaginaţia bolnavă care va garnisi bârfa cu amănunte picante numai de bârfitor ştiute.
Atunci când cineva este ispitit să bârfească ar trebui să se gândească la faptul că vorbirea de rău este ruşinoasă pentru orice om, cu atât mai mult pentru un creştin. Cel care cleveteşte, atunci când o face, nu este conştient de efectele grave pe care vorbele sale le pot avea în plan personal, familial sau social pentru cel defăimat. Nu este conştient pentru că vorbirea de rău anihilează glasul conştiinţei, aşa cum de altfel se întâmplă la săvârşirea oricărui păcat.
Dacă ne întrebăm de ce bârfim, care este sensul clevetirii, nu vom găsi un răspuns onest şi motivant. Plăcerea răutăcioasă însoţită de dorinţa ascunsă de a face rău, invidia, sau dorinţa de răzbunare sunt câteva dintre pornirile care dau naştere bârfei şi care o alimentează. Dacă am încerca să conştientizăm câtuşi de puţin răul pe care îl provocăm prin clevetirea poate am avea şanse să renunţăm la acest prost obicei. Nu este nicio „regulă” care să prevadă că, acolo unde sunt adunate câteva persoane musai trebuie să fie loc şi de bârfe. Nicidecum! Oamenii, fie ei bărbaţi sau femei pot purta dialoguri cu adevărat folositoare, fără a fi nevoie să îşi înjosească semenul prin clevetire. Până la urmă acest păcat arată josnicia şi făţărnicia clevetitorului pentru că, atunci când acesta se va întâlni cu prietenul pe care l-a bârfit nu va avea tăria şi nici pocăinţa pentru a-şi recunoaşte fapta josnică, ci se va purta ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Sfântul Apostol Pavel ne îndeamnă ca, dimpotrivă, dragostea dintre pentru semeni să fie nefăţarnică: „dragostea să fie nefăţarnică. Urâţi răul, alipiţi-vă de bine. În iubire frăţească, unii pe alţii iubiţi-vă; în cinste, unii altora daţi-vă întâietate” (Romani 12, 9-10), iar un text văzut recent într-o postare spunea aşa: „cine bârfeşte cu tine, va bârfi şi despre tine!”. Dacă nu avem puterea să aducem cinste semenului nostru prin cuvinte frumoase, aşa cum ne îndeamnă Sfântul Apostol Pavel, cel puţin să ne străduim să nu îl denigrăm în faţa celorlalţi. Să nu uităm că Dumnezeu Tatăl nu ne-a pus pe noi judecători ai semenilor, pentru că El „toată judecata a dat-o Fiului” (Evanghelia după Ioan 5, 22), iar nouă ni s-a dat puterea de judecată a faptelor pentru a ne judeca şi corecta pe noi înşine şi nu pentru a vedea „paiul din ochiul fratelui”.