De ce (mai) punem întrebări?

Este frumoasă şi plină de adâncime spirituală expresia lui Pascal prin care acesta spune că „omul este o trestie, cea mai fragilă din întreaga natură, dar este o trestie gânditoare”. Progresul tehnic al omenirii cred că îl situează pe om undeva la vârful piramidei creaturilor. De fapt, Însuşi Dumnezeu l-a aşezat pe om ca rege al creaţiei Sale. Gândirea, inteligenţa, mintea reprezintă realitatea spirituală care îi dă omului înălţimea regală de stăpân al creaţiei.
Una dintre caracteristicile fundamentale ale omului ca făptură spirituală este şi dorinţa acestuia de a-şi depăşi sub diverse forme nivelul terestru de existenţă. Cel mai adesea această dorinţă este exprimată de nevoia de a clarifica aspectele esenţiale ale vieţii prin întrebări. Este „trestie gânditoare” întrucât, deşi încercările vieţii îl clatină ca pe o trestie el răscoleşte mereu viaţa prin întrebări şi gândeşte aproape fiecare pas pe care îl face. Este esential pentru om, şi pentru depăşirea condiţiei pământeşti ca acesta să îşi pună întrebări. Întrebările sunt la fel de importante şi pentru mântuire, iar dictonul celebru printre Părinţii asceţi din primele veacuri confirmă acest adevăr. Aceştia spuneau că „dacă vrei să te mântuieşti, cu întrebarea să călătoreşti”. Altfel spus, întrebările referitoare la posibilitatea şi condiţiile mântuirii îl aşează pe cel râvnitor în comuniune cu cei de aceeaşi credinţă, arătând caracterul comunitar al urcuşului duhovnicesc. Dacă păcatul te însingurează, îndepărtându-te de Dumnezeu, de semeni şi de tine însuţi, virtutea aduce unitatea, comuniunea, iar întrebarea este cea care, sub semnul smereniei, te pune „în gardă” pentru a nu cădea din adevăr. De asemenea, întrebările sunt la fel de importante pentru o minte limpede, lucrată, pentru o gândire vie şi solidă. Albert Einstein afirmă în acest sens că „important este să nu te opreşti niciodată din a-ţi pune întrebări.” De ce? Pentru că orice întrebare presupune cel puţin un răspuns şi ea este pusă din dorinţa de a înţelege, de a cunoaşte. Întrebările sincere sunt de regulă lămuritoare, iar cel care (se) întreabă înţelege că viaţa nu se rezumă doar la „aici şi acum”.

Întrebându-l pe Hristos
Privilegiul creştinului este Acela de a putea pune întrebările esenţiale lui Dumnezeu Însuşi. Desigur, când întrebarea îi este pusă lui Dumnezeu atunci aceasta nu este un exerciţiu filosofic, nu exprimă o preocupare strict intelectuală, nu este nici o retorică ieftină, ci arată o preocupare vitală, esenţială. Dacă nu întrebăm sincer, atunci riscăm să primim răspunsul pe care l-a primit Pilat de la Însuşi Domnul, răspuns pe care însă nu l-a înţeles. Şi tăcerea lui Dumnezeu este un răspuns, din păcate unul grav, o judecată asupra vieţii şi nepăsării noastre.
Femeia samarineancă însă, prin dialogul purtat cu Mântuitorul Hristos la fântâna lui Iacob (Ioan 4, 5-43), ne arată cum putem dobândi lumina cunoştiţei de Dumnezeu atunci când îi adresăm Lui întrebările esenţiale. Vreau să evidenţiez două dintre întrebările pe care le găsim în acest dialog şi care arată „neliniştea metafizică” pe care femeia samarineancă a exprimat-o în faţa Domnului: „Doamne …de unde, dar, ai apa cea vie?”. Prin aceasta femeia îşi descoperea dorinţa de a depăşi condiţia de om ataşat doar nevoilor fizice, ştiind că viaţa noastră nu se rezumă doar la „aici şi acum”. Cealaltă întrebare le este adresată locuitorilor din cetate cărora, după ce le spune despre cum Hristos i-a „dezvelit” viaţa, le pune întrebara retorică: „nu cumva acesta este Hristosul?”.
Viaţa samarinencei a fost una tumultuoasă şi nu ştim cum era privită de către concitadini cea care, până atunci, avusese şase bărbaţi. Însă, după ce l-a întâlnit pe Hristos şi după ce cu inteligenţă, dar şi cu dorinţă autentică, i-a pus întrebările esenţiale, aceasta a descoperit lumina căci femeia căreia Sfântul Evanghelist Ioan nu îi dă nici numele a devenit Fotini (purtătoare de lumină). A devenit Sfânta Fotini (în româneşte „Luminiţa”) şi nu dacă ştim cum au trăit cei din cetatea Sihar după vestea bună adusă de Fotini, ştim că familia ei l-a primit cu adevărat pe Hristos Lumina Lumii pentru că, atât surorile ei cât şi fiii ei l-au mărturisit împreună cu ea pe Domnul prin moarte martirică.
Iată cum, atunci când întrebările sunt puse când, cum şi cui trebuie, acestea descoperă, aşa cum spunea psihoterapeutul austriac Viktor Frankl, sensul vieţii. Dacă obişnuim să îl întrebăm pe Domnul Hristos atunci când suntem nedumeriţi în privinţa vieţii, El nu va rămâne niciodată dator faţă de noi.