Datorii împlinite

Am fost, în zilele care au trecut, martorii unei acţiuni sociale, a unei manifestări sociale. Pentru că suntem oameni şi suntem făcuţi să trăim în comuniune cu ceilalţi şi să trăim după legi pe care trebuie să le respectăm şi cărora să ne supunem am fost chemaţi la vot. Nu, să nu vă gândiţi că fac politică. Nici măcar nu vreau să o înţeleg decât în limitele bunului simţ. Atât cât trebuie să ştiu pentru cultura generală şi pentru datoria apartenenţei la un grup.
Am descoperit cu toţii, cu acest prilej, că românii sunt uniţi, indiferent unde se află şi indiferent ce anume îi uneşte.  Am observat că iubirea de neam şi de casă este veşnică şi puternică. Imaginile de la televizor pe care cu toţii le-am văzut sigur te-au făcut, dragă cititorule, să spui: „toţi aceea sunt români”. Da, erau români plecaţi în lumea mare care, din cauze sociale, s-au dus să-şi facă datoria faţă de ei, faţă de famile şi copii şi faţă de statutul lor social. Aşa au ales, forţaţi cu siguranţă de împrejurări. Nu judecăm, că nu e de datoria noastră. Putem însă judeca fapta pe care au făcut-o de acolo de unde sunt. Nu au uitat de neam, de familie, de unde au plecat. Într-o convorbire telefonică difuzată la televizor, un român plecat la Paris discuta cu moderatorul emisiunii şi, printre altele, am auzit cuvintele care ne plac nouă, românilor cel mai mult: „Vin acasă de Crăciun! Servus, dragă Bogdan!”. Era plecat în Franţa de 15 ani şi venea ACASĂ de CRĂCIUN.

Acasă e centrul universului tău
Am lăcrimat: „Omul, înainte de neam, şi-a iubit familia” zice M. Kogălniceanu, „înainte de lume şi-a iubit neamul şi partea sa de pământ, fie mare, fie mică, în care părinţii săi au trăit şi s-au îngropat, în care el s-a născut, în care a petrecut dulcii ani ai copilăriei, ce nu se mai întorc, în care a simţit cea dintâi durere de bărbat. Nu cunosc nici o seminţie, cât de barbară, ca să nu aibă acest simţământ.”
Ce poate fi mai frumos decât să spui la orice vârstă: „Mă duc acasă.” La casa aceea care te-a născut, care te-a format ca om, în care ai făcut primii paşi până la masă, în care ai spus „Mama!”, în care ai fost învăţat să preferi liniştea sufletească decât dreptatea. La casa aia pe care toţi prietenii mei o aduc în discuţie de câte ori este nevoie. Se întâmplă de multe ori la sfârşit de săptămână ca telefonul să sune de la Sergiu, de la Silvia, de la Ramona, de la Claudia, de la prietenii copilăriei mele şi să întrebe: „Mergeţi acasă duminică?” Casa noastră este centrul pământului. Este magnetul care ne atrage. Asta pentru că părinţii sunt inegalabili la casele noastre. Ne-au crescut după îndemnul lui Socrate: „Poartă-te cu părinţii tăi precum ai dori să se poarte copiii tăi cu tine”.

„Fi-voi dor!”
Aşa suntem crescuţi noi, românii, de aici şi de pretutindeni. Ni s-a demonstrat asta duminică. Au fost toţi pentru unul şi unul pentru toţi. Fapta lor este de lăudat. Alegerea făcută nu o putem judeca. Nu avem de unde ştii dacă e bună sau nu. Dar, cu siguranţă, intenţia tuturor nu este alta decât bună.
Sufletul pe care românii l-au pus în aceste zile a contribuit la ridicarea cu încă o treaptă spre Dumnezeu, pe axa centrului pământului. Au demonstrat dragostrea faţă de ţară şi de neam. Datoria celor în drept nu este alta decât de a respecta omenia, de a respecta opera unde e mult suflet şi să nu respecte numai opera unde e mult material.  
Să fim mândri de dorurile noastre, de obârşia noastră, de obiceiurile şi tradiţiile noastre, de dragostea noastră de CASĂ aşa cum cânta Lucian Blaga:
„La obârşie, la izvor
nici o apă nu se-ntoarce,
decât sub chip ne nor.
La obârşie, la izvor
nici un drum nu se întorce
decât în chip de dor.
O, drum şi ape, nor şi dor,
ce voi fi, când m-oi întoarce
la obârşie, la izvor?
Fi-voi dor atuncia? Fi-voi nor?”