Dacă nu doare, nu e reformă

România mea este în plină reformă din 1989 încoace. Nu se vede mare lucru, dar se trâmbiţează pretutindeni această reformă. Se reformează caragialesc: Să reformăm dar să nu se schimbe nimic! Primesc! ... Schimbăm „ambalajul” ca să facem impresie bună şi să dăm senzaţia că am schimbat ceva fundamental. Dar, în esenţă, toate sunt aproape la fel, puţine îmbunătăţite, multe mai rele decât au fost. Ca să existe cu adevărat schimbări trebuie să ne recunoaştem neputinţele, schilodelile, lipsurile, lenea, lipsa de automotivaţie în a munci… Aşa ceva doare! Ar fi ca o intervenţie chirurgicală: răul trebuie tăiat şi dat deoparte. Aceasta ar presupune că trebuie ca incompetenţii să muncească pentru a deveni competenţi, leneşii să asude de muncă, „lasă că merge şi aşa” să sufere schimbarea majoră în „cum să procedăm pentru ca lucrurile să funcţioneze bine, corect, frumos?”, individualismul să treacă la munca în echipă …

Precum în Cer, aşa şi pe pământ
Aşa se face şi reforma sufletească! Este mai greu până dobândim dorinţa de a ne întâlni cu mizeria din noi. Întâlnirea nu este plăcută, iar despătimirea doare. Întâi e durerea despărţirii de păcat, apoi e durerea conştiinţei că fiinţa mea a putut fi „prietenă” cu păcatul, apoi vine pacea, dorul de Rai. Aşa cum între oameni reforma cere sacrificii şi schimbarea mentalităţii, în duhovnicescul vieţuirii este necesară despătimirea, recunoaşterea răului propriu, lupta cu el şi smulgerea din fiinţa noastră. Însă, niciun efort nu rămâne nerăsplătit. În viaţa lumească autostrăzile construite scurtează distanţele, şcolile dotate, cu cadre bine pregătite şi preocupate (şi nu denumirile anilor de studiu) cresc oameni competenţi, spitalele cu resurse şi medicii competenţi şi păzitori ai jurământului depus nu tratează boli, ci apără sănătatea.... În viaţa duhovnicească avem acestea trei care sădesc, hrănesc şi înmulţesc Bucuria: CREDINŢA, NĂDEJDEA ŞI DRAGOSTEA!

Rece/cald
Ştiţi jocul de  căutare „Rece/cald”? Când partenerul de joc se află departe de obiectul ascuns de noi şi căutat de celălalt, spunem „Rece! Rece!”. Pe măsură ce căutătorul se apropie de obiect i se spune „Călduţ! Călduţ!”, „Cald! Cald!”. Iar când căutătorul este chiar în faza de a găsi, i se sune „Fierbinte! Fierbinte!”. Vedeţi? Şi copiii ştiu că a găsi presupune o ardere interioară ce aduce apoi bucuria: Am găsit! Cât timp suntem reci, indiferenţi faţă de starea ţării, de starea celor de lângă noi, faţă de propriul suflet trăim căutând căutând zadarnic şi fără a şti ce căutăm. Când devenim căldicei, când începe să ne pese, înseamnă că am ajuns să avem un ţel, să înţelegem că avem un rost şi că este loc pe lumea aceasta pentru fiecare. Când suntem fierbinţi în căutările noastre atunci găsim: locul propriu, rostul personal, soluţiile juste şi frumoase, găsim că nu are rost să trăim împiedicând-ne unii de alţii ci colaborând, fiind în comuniune.