Da, da, să mai facem ceva…

Hm! Pare atât de greu să educăm şi poate chiar să ne educăm. Pe zi ce trece am vaga impresie că facem din ce în ce tot mai multe în zadar. E posibil ca acest sentiment să nu-mi aparţină doar mie. Ar fi îmbucurător ca doar eu să am acest gând. Asta ar însemna că nu-i chiar aşa de grav. Dar, în jurul meu, şi alţii spun la fel.
Suntem o societate căreia îi place să pună la zid. Nu contează ce sau pe cine. Important este să judecăm şi să instigăm la ură. Mereu judecata gratuită face parte din capitolul „Cu nonvalori” al societăţii şi, de multe ori, „judecătorii” sunt cei care pun întâi la zid ca abia apoi, în cazuri fericite, să mai şi gândească. Este dureros că acest fapt îl întâlnim încă „din fragedă pruncie”.
Zilnic, pe holurile şcolii, auzi vorbe aruncate urât şi îmbrânceli care au drept scop „o luptă”. Lupta copiilor cu copiii şi a noastră, educatorii, cu ei, cu sistemul, cu familia, cu hârtiile. Mă-ntreb ce-i de făcut? Sau, de fapt, de unde vine furia asta care pare a nu mai avea sfârşit.

Şi totuşi, s-ar putea…
Trebuie să existe o mare încărcătură emoţională care provoacă tot răul. Trebuie să existe frustrare care nu se vrea educată. Şi atunci sigur că ne este din ce în ce mai greu să ne putem educa pe noi înşine ca să putem, la rându-ne, educa.
Căutăm răspunsuri şi cauze. Sigur că le găsim. Dar ce putem face? Luptăm pe brânci să-i facem mai buni, să le vorbim frumos despre omenie, despre bunătate, despre  greşeli recunoscute şi iertate, despre câte-n frunză şi-n stele. Luptăm! Şi parcă în zadar.
Am observat că cel mai important este, la generaţia aceasta de tineri, orgoliul. Sunt extrem de mândri. Primează ideea de mare valoare a lor, a persoanei lor. Ei nu mai ştiu ce-i aia glumă. Şi atunci sunt incapabili de a o înţelege. Ştiu însă foarte bine să se jignească unii pe alţii. Este de neînţeles superioritatea unora faţă de ceilalţi. Şi, pentru că nu cunosc nici gluma, nici bunul-simţ, nici omenia, iau naştere conflictele şi instigările la ură.
Ţin minte cum un profesor de-al meu îmi spunea că şi noi făceam glume şi tot felul de năzbâtii, însă nu se puteau supăra pe noi. Iată o diferenţă. Noi făceam năzbâtii şi glume. Ei fac azi şmecherii, răutăţi, prostii, instigare la ură. E posibil ca noi atunci să nu fi fost atât de frustraţi. Mama şi tata aveau un loc sigur de muncă.
Nu era mirajul străinătăţii aşa de mare. Tehnologia nu era la cote parcă de nestăpânit. Substanţele„care te fac să vezi stele verzi” erau doar în cărţi … şi lista poate continua. Posibil ca toate acestea să constituie un mănunchi de sarcini negative care creează răul cu care ne luptăm.
Şi apoi sigur, trăim într-o ţară democrată, cu un regim „de într-ajutorare”. Să dăm tuturor, tot ce ne permitem: putere, bani, nas, idei, legi. Şi apoi, doar n-or fi atâta de ne-informaţi încât să nu-şi cunoască drepturile. Oho-ho-ho! Mult mai bine decât dumneavoastră, cei care citiţi…
Dar, asta e! Sperăm a avea încă arme blânde şi nervi tari pentru a ne educa să fim capabili în a-i educa pe copiii zilelor noastre să arunce armele cu care mânjesc demnitatea umană, să desfiinţăm cuvântul „instigare” din vocabularul limbii române, să-l înlocuim cu încredere, bunătate, comunicare, modestie, corectitudine. Aşa poate mai salvăm ceva din generaţia care ne urmează şi în care cresc şi copiii mei, ai tăi, ai lui, ai tuturor.