Cuviosul Antonie de la Schitul Iezer

Iubitorii de desăvârşire spirituală, sihaştrii, au populat acele ţinuturi retrase de frământările lumii, dar clocotitoare de cele duhovniceşti, încă din secolele primare ale creştinismului.
Un asemenea loc de se află şi la poalele munţilor Căpăţânii, la câţiva kilometri de Olăneşti, la Schitul Iezer - Vâlcea.
Acest fericit părinte Antonie, a trăit pe vremea domnului Matei Basarab  şi a Sfântului Martir Constantin Brâncoveanu. Un timp s-a ocupat cu negoţul, ca apoi, lăsându-l, a ales „neguţătoria cea sufletească”. Renunţând la desfătarea lumii acesteia, a îmbrăţişat viaţa monahală.
Dorind să sporească nevoinţele monahiceşti, a cerut blagoslovenie Episcopului locului, Ilarion, să meargă la Sfântul Munte Athos. Acesta cunoscând că este monah îmbunătăţit şi de mare folos multora, l-a sfătuit să renunţe. Şi întorcându-se Cuviosul Antonie la Schitul Iezer, se umple de râvnă pentru repararea Bisericii şi a clădirilor din jur. Apoi învăpăiat de Dumnezeiescul dor, iese mai sus de Schit, într-o frumoasă poieniţă, unde era şi o peşteră. Aici îşi sapă şi un mic Paraclis, în care începe nevoinţa unei rugăciuni neîncetate, până la sfârşitul vieţii, până la  sale pământeşti.
Pentru multele sale osteneli, cuviosul a primit de la Dumnezeu darul înainte-vederii şi al vindecării. Celor care veneau la peştera sa şi cereau cuvânt de folos şi rugăciune îndată li se împlinea cererea. Cuviosul avea şi câţiva ucenici de la schit, care îl cercetau în zile de sărbători şi îi aduceau cele de care avea nevoie. Însă nu numai în acest schit avea ucenici, ci începuse să aibă ucenici şi în alte schituri şi mănăstiri, şi chiar şi prin oraşe şi sate, numele lui ajungând vestit până şi dincolo de Carpaţi, în Transilvania.
Cuharul Lui Dumnezeu, cunoscându-şi sfârşitul vieţii acestei lumi, l-a chemat pe ucenicul său Ieromonahul Nicolae, cu patruzeci de zile înainte, spunându-i în taină: „sfârşitul mi s-a apropiat. După mutarea mea la cele veşnice, să pui trupul meu în groapa ce am săpat-o la uşa Peşterii”. Şi după alte ă, s-a odihnit întru Domnul. A stat în sihăstrie 28.
Mutarea sa la Domnul a fost în anul 1719, luna noiembrie 23.
Viaţa Cuviosului Antonie a fost scrisă de Ieromonahul Nicolae, ucenicul său. În anul 1812, cronicarul Chiriac Râmniceanu, strănepot al Cuviosului Antonie, cercetând peştera de la Schitul Iezer, a mai găsit acolo pe un sihastru Ieroschimonahul Ştefan, „şezând acolo de 50 de ani”. Strănepotul Chiriac a dorit „să caute moaştele Cuviosului”, dar l-a oprit acest Ştefan, zicându-i că s-au arătat semne înfricoşate celor care, de asemenea, au vrut aceasta. A reparat însă bisericuţa din peşteră, cu intenţia de a se retrage şi el aici, unde „strămoşul său a vieţuit”.
Şi Sfântul Calinic Cernicanul, fiind Episcop la Vâlcea a vrut să-i dezgroape moaştele Sfântului Antonie, dar semn s-a arătat şi a renunţat, surpându-se malul direct pe mormântul Sfântului.
Sfântul vroia să rămână în „smerenie”.
Cinstirea Sfântului Antonie a continuat şi după moartea sa, căci mulţi credincioşi veneau şi vin la mormântul său pentru a se ruga. Sfântul s-a arătat de mai multe ori în vis ucenicilor săi, având pe piept o cruce strălucitoare şi stând în biserică, îndemnându-i să nu fie trişti pentru trecerea sa, ci să se bucure pentru că se află la odihna veşnică.
Ţinând seama de viaţa şi nevoinţele sale, Sfântul Sinod al Bisericii noastre, în şedinţa din 20 iunie 1992, a hotărât ca el să fie aşezat în rândul sfinţilor. Data de prăznuire este 23 noiembrie. Sfintele Moaşte ale Cuviosului Antonie au fost aşezate în Biserica Schitului Iezer.