Cuvinte duhovniceşti – Arhiepiscop JUSTINIAN CHIRA

Iubirea de ţară
E tare frumoasă ţara noastră! Eu sunt încântat, foarte încântat, atunci când îmi văd ţara. Pe timpul ocupaţiei, pe timpul regimului comunist, nu mă bucuram de ţară. România mi se părea o ţară străină. Dumneavoastră sunteţi mai tineri şi poate nu înţelegeţi – din ’40 până-n ’44 a fost ocupaţia ungurească, deci ţara mi se părea un spaţiu străin. Din ’44 a venit regimul comunist, până în 1989. ?ara mi se părea tot un spaţiu străin. În ziua de Anul Nou din 1990 am fost chemat la o şedinţă a Sfântului Sinod. Când am ieşit pe poarta Episcopiei am avut deodată sentimentul că sunt în ţara mea, după atâţia ani de zile. Şi am privit-o… Eram fericit, parcă aveam sentimentul că am în faţă chipul mamei mele. Am avut sentimentul că am în faţă ţara mea, oraşul meu. Şi de atunci până acum aşa simt.

Rugăciune şi viaţă
Pentru mine, viaţa duhovnicească este viaţa normală. Rugăciunea este un act firesc. Omul, în sensul curat al cuvântului, este o fiinţă care se roagă, care dialoghează cu Tatăl Ceresc. Rugăciunea nu trebuie să fie ceva mecanic. Ea nu se face obligatoriu numai după Ceaslov şi Psaltire. Rugăciunea trebuie să fie în primul rând vie, să fie imprimată în gând şi în suflet şi în inimă. Aceasta este rugăciunea adevărată. Dacă le faci repede, după texte, numai ca să fie zise, înseamnă că nu ai făcut mai nimic. Textele le poţi spune artificial, cu mintea foarte împrăştiată. Sfinţii Părinţi au avut, în primul rând, această legătură directă cu Dumnezeu, au avut dialogul lor interior cu Dumnezeu.
Eu tot timpul mă străduiesc să nu mă abat de la cuvântul lui Dumnezeu. Mă străduiesc să nu am în gândirea şi în credinţa mea nimic care să nu fie autentic evanghelic, care să nu coincidă cu învăţătura lui Hristos, cu gândirea lui Dumnezeu. Asta pot spune la vârsta de 92 de ani. Şi, de aceea, în faţa infinitului stau liniştit. Pentru mine, moartea e un fapt foarte mărunt. Eu ştiu că eternitatea depăşeşte moartea. Mulţi dintre Sfinţii Părinţi îi îndeamnă mereu pe călugări să se gândească la moarte. Eu spun altceva: să se gândească la viaţă, nu la moarte. Moartea este un popas, după care urmează viaţa veşnică. Moartea ne ia pe sus, e un moment. La viaţă, la eternitate, la asta trebuie să ne gândim. Şi atunci nu vom păcătui, fiindcă ştim că avem de înfruntat veşnicia.

Călăuzele
Eu din tinereţe m-am axat pe două cuvinte din Scriptură. Nu m-am trudit să stau ani de zile în bancă la nu ştiu care facultate, dar am găsit mai mult decât dacă aş fi stat în faţa unui profesor. Mi-am ales aceste două cuvinte. Primul, de la Matei. Foarte frumos! Zice Mântuitorul: „Învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre” (Mat. 11, 29). Fiul lui Dumnezeu ne dă soluţia, fiţi atenţi! Aceasta a fost învăţătura după care m-am condus toată viaţa. N-am ajuns-o nici acum; nu-s blând, nu-s nici smerit, dar lupt şi doresc, însetez să împlinesc cuvântul acesta al lui Hristos.
Iar de la Luca am reţinut încă un cuvânt, tot foarte frumos, atunci când spune Mântuitorul: „Aşa şi voi, când veţi face toate cele poruncite vouă, să ziceţi: Suntem slugi netrebnice, pentru că am făcut ceea ce eram datori să facem” (Luc. 17, 10). Poate atunci cineva să se mândrească, să îl cucerească duhul mândriei? Nu facem altceva decât ceea ce suntem datori să facem, nu facem nimic în plus. Dimpotrivă, de multe ori nu facem cât am fi datori să facem. Eu m-am condus după aceste două cuvinte. Când eram ca voi, mai tânăr, aveam scris pe pereţii chiliei: „Învăţaţi-vă la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima…” Nici acum, la 88 de ani, nu mă pot lăuda că împlinesc în totalitate această poruncă. Dar mă străduiesc.