Cuvinte despre Pocăinţă

„Pocăinţa este aducerea înapoi (împrospătare) a botezului. Pocăinţa este învoiala cu Dumnezeu pentru o a doua viaţă. Pocăinţa este cumpărătoare a smereniei. Pocăinţa este gândul osândirii de sine şi îngrijirea neîngrijată de sine (îngrijirea pentru viaţa veşnică şi neîngrijirea de plăcerile trecătoare; îngrijirea pentru viaţa adevărată nu pentru cea de suprafaţă). Pocăinţa este fiica nădejdii şi tăgăduirea deznădejdii (cel ce se pocăieşte nu pierde niciodată nădejdea că pentru el nu mai există iertare, dar prin nădejdea aceasta nu-şi pune nădejdea în plăcerile şi în laudele trecătoare). Cel ce se pocăieşte se osândeşte pe sine, dar scapă neînfruntat (cel ce se osândeşte sincer pe sine nu e osândit de Dumnezeu, căci trezeşte mila Lui văzând durerea ce o are cel ce a păcătuit că L-a supărat pe El prin aceasta şi dă dovadă că revine la iubirea faţă de El). Pocăinţa este împăcarea cu Domnul prin lacrimi şi prin lucrarea cea bună a celor potrivnice păcatelor.” (Din Cuvântul V al Sfântului Ioan Scărarul în „Scara”)

Preotul - prieten al păcătoşilor
„(Pocăinţa) este o Taină a comunicării intime şi sincere între penitent (cel ce se pocăieşte, se spovedeşte n.n.) şi preot, sau chiar o Taină a comuniunii între ei. În ea preotul pătrunde în sufletul penitentului, care i se deschide de bunăvoie; nu rămâne la un contact trecător şi superficial. [...] În această Taină penitentul (...) destăinuie slăbiciunile care l-au dus la păcate şi care s-au dezvoltat de pe urma păcatelor. […] Penitentul manifestă prin aceasta o încredere în preot ca în nici un alt om şi aşteaptă de la el sfat, ajutor şi dezlegare. De aceea preotul trebuie să urmărească cu atenţie mărturisirea, să pătrundă real în sufletul celui ce şi-l deschide, ca să poată da un sfat şi un ajutor potrivit cu slăbiciunile destăinuite. I se cere pe lângă autoritatea lui de reprezentant văzut al lui Dumnezeu, pe lângă o apreciabilă autoritate morală, şi o bună cunoaştere a modului în care se pot lecui diferitele slăbiciuni omeneşti. Mai mult, preotul trebuie să ajute şi să îndrume prin întrebări pe penitent să meargă spre lucrurile esenţiale în mărturisirea lui, pentru ca acesta să nu devieze, cu intenţie sau din neştiinţa lucrurilor importante, într-o vorbărie sentimentala neesenţială, prin care el acoperă mai mult adevăratele păcate şi slăbiciuni şi pleacă netămăduit sau fără recomandările necesare tămăduirii.
Omul, care e dispus să micşoreze cu superficialitate sau să exagereze slăbiciunile sale dintr-o conştiinţă extrem de scrupuloasă, nu se poate ajuta singur în tămăduirea lor. El nu poate fi ajutat nici de către oricare alt om. Unii prieteni pot bagateliza slăbiciunile lui, alţii le pot exagera şi mai mult dintr-o grijă prea mare faţă de el. […] De la început până la sfârşit Taina aceasta se petrece între două persoane într-o relaţie de intimitate. Şi relaţia aceasta este înlesnită pentru penitent de faptul că preotul i se înfăţişează ca vorbindu-i în numele Domnului, atât cu iubirea iertătoare a lui Dumnezeu care nu-l face să dispere, cât şi cu seriozitatea care-l opreşte de la bagatelizarea slăbiciunilor sale.” (Pr. Dumitru Stăniloae în „Teologia Dogmatică Ortodoxă”, vol. III)