Cum să ajungem la sfinţenie

Practicarea ascezei, iubirea aproapelui şi încredinţarea totală lui Hristos sunt cele trei moduri prin care putem deveni sfinţi asemenea Cuvioasei Parascheva şi ierarhului Spiridon, a spus pelerinilor prezenţi la Iaşi Mitropolitul Nectarie de Corfu, Paxos şi insulele Diapontice.
Cuvântul Înaltpreasfinţiei Sale a avut ca tematică sfinţenia şi dobândirea Împărăţiei Cerurilor.
„Într-o lume a ateismului, a materialismului, a răutaţii, a necredinţei şi a raţionalismului care tăgăduiesc adevărul revelat”, a evidenţiat Înaltpreasfinţitul Părinte Nectarie, „Sfântul nostru Spiridon se întâlneşte cu noi şi cu Sfânta Preacuvioasă Parascheva încredinţindu-ne încă odată că: Sfânt este Domnul Dumnezeul nostru”.
„Sfânt este Domnul Dumnezeul nostru”, rostim în cadrul slujbelor Bisericii noastre! Înţelegem, aşadar, să ne adresăm Dumnezeului Cerului, Părintelui, Atotţiitorului şi Ziditorului nostru, numindu-L „Sfânt”. Cuvântul acesta este dintre cele mai pline de conţinut cuvinte ale limbii vechi greceşti. Pus pe seama unei persoane se înţelege ca fiind neputinţa de a găsi ceva reproşabil celui sfânt. De ce ne adresăm însă lui Dumnezeu în acest mod?
Dacă vorbim despre noi, sfinţenia presupune urmarea anumitor porunci dumnezeieşti. Cum vom putea însă să-L judecăm pe Dumnezeu, pe seama poruncilor Lui? Cine suntem noi să stabilim dacă Dumnezeu urmează legile pe care El însuşi le-a dat?
De aceea pentru a înţelege taina sfinţeniei lui Dumnezeu trebuie să ne oprim asupra tainei iubirii şi a libertăţii dumnezeieşti. Dumnezeul nostru este Sfânt ca Dumnezeu al Treimii: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Toate cele trei Persoane fiinţează ca un singur Dumnezeu, pentru aceea că se iubesc Una pe Cealaltă cu o iubire ce nu se măsoară cantitativ, este neconstrângătoare, este o iubire ce se împărtăşeşte liber!
Acelaşi lucru se întâmplă şi cu noi, oamenii, creaţi de Dumnezeu pentru a putea participa la iubirea Lui. El nu ne-a creat pentru a ne robi, ci ne-a dat şi ne dă posibilitatea de a fi în chip liber în legătură cu El.
Sfinţenia, însă, cât îl priveşte pe om nu înseamnă lipsa de păcat. Nu suntem oameni atât de puternici încât să putem prin noi înşine să stăm neclintiţi în iubire. Nu putem rămâne neîntinaţi din partea gândurilor de mândrie care ne despart de Dumnezeu şi de aproapele, şi care ne conduc la dorinţa de a fi dumnezei prin noi înşine, la căutarea plăcerilor care nasc în noi sentimentul mincinos că nu avem nevoie de nimeni şi că toate sunt legate de persoana noastră proprie.
Cel care iubeşte, însă, cunoaşte iertarea, cunoaşte lipsurile celuilalt, aşa cum o face Dumnezeu. Unul ca acesta învaţă prin lucrarea Sfântului Duh cum să ierte şi să se jertfească, cum să trăiască taina Bisericii lui Hristos.
Unul din modurile dobândirii sfinţeniei şi al comuniunii cu Dumnezeu este cel al ascezei, sau al nevoinţei creştine. Asceza nu ţine însă numaidecât de acte trupeşti individuale, de anumite exerciţii ale trupului şi ale duhului cu scopul de a ne simţi bine, de a putea depăşi gândurile şi problemele vieţii. Asceza este ofranda sau jertfa existenţei noastre dăruite lui Dumnezeu din iubire, este hotărârea şi lucrarea noastră de a purta hainele frumoase ale existenţei, veşmântul cel dintâi, pentru a spune „da” la chemarea lui Dumnezeu.
Asceza este hotărârea de a arăta că în viaţa noastră nu precumpănesc mâncarea, băutura, desfătarea trupescă sau slava noastră, ci iubirea faţă de Dumnezeu care se exprimă prin lepădarea de bună voie de orice bun al acestui veac.
Al doilea mod de vieţuire ce ne conduce pe cale sfinţeniei în Biserică este cel al iubirii faţă de aproapele. Iubirea nu este numaidecât apropierea afectivă faţă de celălalt, ci jertfa noastră faţă de el, prin ajutorare, milostivire şi facere de bine.
Al treilea mod de vieţuire în Biserică este acela al învierii. Sfinţii trăiesc învierea încă din această viaţă! Înviat încă din această viaţă este omul care nu se teme de moarte şi se eliberează de ea! Părtaş al învierii înainte de moarte este acela care îşi încredinţează inima întru toate şi pentru toate lui Hristos.