Cum ne rugăm?

În fiecare an, la începutul Triodului, ne întâlnim cu doi oameni pe care Domnul Iisus Hristos ni-i oferă ca modele de rugăciune. Unul – vameşul – ca model de rugăciune smerită, ascultată de Dumnezeu, rugăciune care poate înălţa duhul omului până la Dumnezeu, indiferent de starea duhovnicească în care s-ar fi aflat înainte. Celălalt – fariseul – ca model de rugăciune care nu ajunge la Cel spre care ar trebui să fie înălţată pentru că, de fapt, această rugăciune este mai mult o laudă de sine. Ea pierde esenţialul, aşa cum cel care se mândreşte răstoarnă valorile crezând că toate încep şi se termină cu el. Domnul Hristos nu îl condamnă pe fariseul din pildă pentru faptele sale bune care, probabil sunt conforme cu laudele spuse ca rugăciune! De fapt nu îl condamnă deloc! La fel, nici nu apreciază viaţa păcătoasă a vameşului, pentru că Mântuitorul nu judecă în această pildă vieţile celor doi, ci starea lor de rugăciune. Duhul omului este cel care se roagă, iar autosuficienţa îneacă întotdeauna cuvintele rugăciunii în vâltoarea mândriei, precum se întâmplă cu fariseul.
„Duminica vameşului şi a fariseului” – prima treaptă a Triodului – ne arată că rugăciunea smerită şi stăruitoare ne poate ridica din cea mai cruntă mizerie duhovnicească în care ne-ar fi putut duce noianul păcatelor. Noi cum (mai) ştim să ne rugăm?