Cum ne folosim de darurile lui Dumnezeu?

 Astăzi este extrem de necesar şi actual ca omul creştin să abordeze cu seriozitate problemele referitoare la relaţia dintre creaţie şi umanitate. Este o necesitate a cunoaşte care trebuie să fie relaţia dintre om şi natură, astăzi când au apărut  şi apar în continuare probleme grave ca poluarea mediului înconjurător, sau distrugerea naturii pe diferite căi, pericole care pun în primejdie viaţa, atât a omului cât şi a celorlalte făpturi. Apariţia acestor probleme a avut ca principală cauză înţelegera greşită a raportului dintre Dumnezeu şi lume şi a folosirii abuzive a naturii înconjurătoare de către om.
Teologia, şi în mod special cea ortodoxă, are un cuvânt semnivicativ de spus, prin viziunea sa asupra relaţiei dintre Creator şi făpturile Sale. Teologia ortodoxă, care se cere trăită de către fiecare creştin în parte la nivelul comunităţii în care vieţuieşte, trebuie să intervină având în vedere „înrăutăţirea fără stavilă a legăturilor omului cu mediul înconjurător, care ia acum dimensiuni de coşmar. Toţi aceia care încredinţează această chestiune doar intervenţiei lui Dumnezeu, subestimează şi trec cu vederea însemnătatea răspunderii şi a libertăţii umane. Dumnezeu va cere de la oameni socoteală pentru soarta lumii materiale, pe care le-a predat-o ca să o lucreze şi să o păzească.” (Ioannis ZIZIOULAS – „Creaţie şi Euharistie”). Prrin urmare, creştinul căruia i s-a dat învăţătura pentru a o trăi şi care trebuie să îşi trăiască viaţa în Dumnezeu este direct răspunzător de soarta întregului Univers.

Lumea – dar al lui Dumnezeu
Omul este direct răspunzător de ceea ce se întâmplă în lume, iar acţiunile sale asupra lumii îşi au izvorul în modul de gândire şi în concepţia despre lume. Duhovniceşte şi corect ar fi ca lumea să fie văzută ca dar al iubirii dumnezeieşti făcut către om.
Tot ceea ce ne înconjoară trebuie să dobândească o transparenţă prin care să îl putem zări pe Dumnezeu. Această viziune duhovnicească aspura lumii îi conferă acesteia un alt statut care, dacă ar fi generalizat ne-ar scuti de catastrofele pe care le trăim cu toţii, direct sau indirect. Dacă nu există o astfel de vedere a lumii, toate eforturile în vederea salvării creaţiei de la o catastrofă viitoare se vor dovedi în cele din urmă zadarnice.
Printr-o astfel de vedere a lumii, omul devine conştient că aceasta este dar pe care şi el la rândul lui îl întoarce Dăruitorului. Înţelegerea duhovnicească a lumii este de o actualitate incontestabilă pentru că astfel lumea devine o „biserică” unde omul o jertfeşte pe aceasta cu dragoste lui Dumnezeu, dar se şi împărtăşeşte de bunurile din ea, fără patimă şi fără a le privi exclusiv ca obiecte de satisfacere a dorinţei.
Lumea devine pentru cel duhovnicesc o biserică în care el aduce prin făpturi slavă lui Dumnezeu, iar lucrurile din lume sunt aduse în Biserică pentru a fi oferite lui Dumnezeu.
Dacă egoismul pătimaş şi dorinţa excesivă sau exclusivă de a se bucura singur de darurile naturii îl transformă pe om într-un tiran al acesteia, grija excesivă pe de altă parte îl va duce către o relaţie idolatră cu mediul înconjurător. Dacă păgânii din vechime, ca şi idolatrii de acum transformă anumite creaturi în zeităţi, alţii, intelectuali, vor să ridice anumite animale laa rangul de persoană, folosind o titulatură alambicată, cu o tentă eclectic-filosofică: persoană non-umană. Ce o mai fii şi asta !?  


(continuare în numărul viitor)