Cum e bine?

Nu ştiu dacă este un act de laşitate, sau de ce anume, faptul că, de regulă, mă retrag când vine vorba de ceartă. Nu-mi place şi nici nu mi-a plăcut vreodată disputa dintre oameni. Chiar dacă ştiam sau ştiu că am dreptate refuz să înfrunt. Prefer să stau în banca mea sau, dacă e posibil, să mă retrag discret.
Destul de multe au fost situaţiile în care aveam multe replici. Destule vor mai fi cu siguranţă. Destule au fost şi situaţiile în care am fost şi judecată greşit pentru această atitudine de nedorinţă de înfruntare, de tăcere, de fapt. Mi s-a spus chiar că  dau dovadă de imaturitate. Aşa o fi. Nu zic nu. Mă întreb însă ce cupă a câştigat persoana care mi-a spus acest lucru. Pentru faptul că am „dezertat” când ea ar fi vrut înfruntare, alesese nu doar să nu-mi vorbească, ci chiar să nu mă salute. În „imaturitatea” mea de atunci am continuat ca eu să o salut. Am considerat că nu-i un lucru rău să dai bineţe. Cert este că, volens-nolens, îmi răspundea la salut. Doar printre dinţi, abia auzit, dar saluta. Asta, până când a început chiar să comunice. Oare de ce? A învăţat cumva ceva? Şi, mai e ceva. Persoana respectivă este mai în vârstă decât mine cu vreo 10 ani. Cum era cu înţelepciunea? Este o calitate a celor mai…maturi?
Dar, are oare rol în viaţa noastră înţelepciunea? De fapt, ce înseamnă să fii înţelept? Greu de explicat şi greu de dovedit. Este greu pentru că lumea este muuuultă, şi de multe feluri. Şi apoi, toţi au dreptul la replică şi la a-şi dovedi ceva. Fie lor, fie altora. Acuma, altora poate prea puţin contează ce le dovedeşti, nu-i poţi mulţumi pe toţi. Şi nici nu trebuie. Şi nici nu poţi să schimbi tu concepţii de viaţă, de existenţă, de trai şi de multe altele.

Binele meu... binele tău!
Nu mi-e ruşine să-ntreb, pentru a nu face greşeli, nici să cer sfaturi. Astea cred că vin din ideea că nu sunt eu cea care ştie cel mai bine totul. De cele mai multe ori am impresia că nu ştiu bine nimic. Dar, fiecare cu slăbiciunea lui. Cert este că am învăţat să nu mă hazardez în discuţii  despre care nu ştiu mai nimic, nici să-mi spun părerea dacă nu sunt întrebată, dar nici să dau sfaturi. Nu-mi prea plac oamenii care povestesc în gura mare cum îşi pun murăturile sau cum îşi fac ciorba. Şi pe lângă asta mai şi trag de tine să faci ca ei. Nu. Nu-mi plac. Poate că eu cumpăr murăturile de la magazinul din colţ, iar ciorba o mănânc la…cantină. De ce mă obligi tu să fac cum vrei? Şi, de aici, ies mici bâlbe omeneşti care au rolul de a tensiona relaţia interumană. Din astfel de fleacuri iau naştere catalogările. Fiecare se crede superior celuilat. Fiecare crede că el ştie cel mai bine.
Nu, niciodată nu am crezut că eu ştiu cel mai bine ceva. Probabil că nici de aci încolo nu voi crede că voi şti ceva perfect. Şi asta mă face să mă limitez la a învăţa pe alţii cum să facă sau  mă limitez să fac observaţii şi să încerc a-i determina să procedeze ca mine. Cel mult pot doar să mărturisesc din experienţa mea în diferite momente, dacă este cazul, şi poate atunci pot ajuta în vreun fel. Şi asta cu cei pe care îi cunosc deja de ceva vreme. Astea sunt lucruri care nu se potrivesc a fi povestite la coadă la…doctorul de familie, în tren sau vara, pe terasă, în gura mare, să te audă toată lumea. Discret, între prieteni vechi.
Astea le-am învăţat din mers. Nu cred că am fost aşa tot timpul. Timpul. Da. El este cel care mi-a spus toate astea. Timpul este cel care ne creează: minte, rafinament, bunătate, curaj, răutate, vrajbă, lăcomie, invidie, răbdare.
Răbdare. Asta este ce ne trebuie. Răbdare. Şi toate se vor aşeza. Şi toţi vom fi mai buni, mai îngăduitori, mai cuminţi, mai curajoşi, mai buni în gânduri şi-n priviri, în vorbe şi-n fapte.
În bine să ne luptăm, în bine să ne găsim, frumos să ne vorbim, frumos să ne privimşi apoi cu siguranţă aflăm răspuns la întrebarea: Cum e bine?