Cultul divin – omul mai aproape de Dumnezeu (IV)

Participând la cultul public, în special la Sfânta Liturghie, credincioşii sunt asemenea apostolilor care se aflau alături de Hristos în corabia cuprinsă de valurile mării. Deşi Hristos se odihnea El putea oricând să certe vânturile, să potolească furtuna însă îi pune pe apostoli înaintea unei încercări, unei şlefuiri a credinţei. Deşi ni se pare şi nouă uneori că Mântuitorul nu răspunde cererilor adresate Lui, că nu este prezent în viaţa noastră, El este atent, ne ajută în chip nevăzut şi ne ştie suferinţele, ispitele, încercările, tulburările, însă ne pune şi pe noi asemenea ucenicilor Săi în faţa încercărilor pentru întărirea credinţei. Avem şi noi dreptul dat de Dumnezeu ca, atunci când suntem cuprinşi de încercări să strigăm „Doamne, mântuieşte-ne căci pierim!” (cf. Matei 6, 23-27). Orice slujbă a Bisericii este până la urmă dialogul pe care credincioşii însoţiţi de slujitorii sfinţiţi îl poartă cu Cârmaciul Bisericii – navă care este Iisus Hristos.

Rugăciunea particulară
Aceasta are în vedere modul personal, individual al fiecărui credincios în parte de a-şi exprima ataşamentul faţă de Dumnezeu. Fără îndoială rugăciunea particulară ocupă în manifestarea individuală a religiozităţii locul cel mai important, însă această manifestare personală, „privată” a persoanei nu presupune doar atât. Cultul divin personal se află în strânsă legătură cu cel public, nu îl exclude, ci dimpotrivă. În zilele noastre îşi spune tot mai mult cuvântul ispita particularizării excesive a cultului dorindu-se în virtutea unei mentalităţi predominant materialiste retragerea manifestării publice a religiozităţii în particular. De altfel mentalitatea laxă a celor care refuză să participe la cultul divin public găseşte scuze puerile spunând că ei se roagă lui Dumnezeu „în inima lor”. Pericolul de a cădea în păcate grele, mergând până la erezii personale este mare în aceste cazuri. Deşi presupune o doză de libertate a manifestării în rugăciune cultul divin particular al creştinului ortodox este indispensabil legat de cel public, îl duce către acesta din urmă. Într-adevăr, în cămara inimii sale omul se poate ruga cum vrea, cum îl îndeamnă cugetul, să îi spună lui Dumnezeu ceea ce simte, însă în acelaşi timp, în virtutea smereniei şi a ascultării credinciosul este îndemnat să se roage şi cu rugăciunile Bisericii alcătuite pentru cultul personal al credinciosului. „Cultul personal – rugăciunea şi celelalte nevoinţe creştine – , nesupus întotdeauna unor reguli precise şi prin care omul îşi păstrează întreaga libertate, nu exclude cultul divin public; dimpotrivă, el poate fi considerat cult divin doar în măsura în care nu contravine obiectivului şi spiritului cultului divin public, în măsura în care se integrează în rugăciunea Bisericii şi în etosul liturgic al acesteia”( Pr. Prof. Dr. Vasile Răducă, „Cultul religios în ortodoxie„). Câtă vreme creştinul ortodox va ţine seama de faptul că, prin Tainele de iniţiere este membru al Bisericii lui Hristos cu drepturi şi datorii corespunzătoare, acesta nu va eluda participarea sa de la cultul public al Bisericii, conştient fiind că prin lipsa sa de la viaţa Bisericii îşi refuză darurile şi binecuvântările pe care un credincios numai în Biserică le poate primi.