Cultul divin – omul mai aproape de Dumnezeu (I)

Credința religioasă se exprimă practic în relația intimă, profundă pe care credinciosul o are cu Dumnezeu. Apropierea omului de Dumnezeu se face în mod treptat și aceasta presupune esențial rugăciunea ca dialog dintre credincios și Dumnezeu. Pe lângă rugăciunea izvorâtă din credință, dragostea față de Dumnezeu, cinstirea Lui în diferite feluri formează împreună cultul divin. În sens creștin „cultul înseamnă, în general, orice formă sau act religios, menit să pună pe om în legătură cu Dumnezeu, exprimând, pe de o parte, cinstirea sau respectul față de Dumnezeu, iar pe de alta mijlocind sfințirea omului sau împărtășirea harului dumnezeiesc.
Esența și fundamentul universal al cultului este sentimentul că ne aflăm în fața lui Dumnezeu și că intrăm în legătură cu El, prin invocarea numelui Său, prin rugăciune sau prin alte mijloace”(Pr. Prof. Dr. Ene Braniște, Liturgica Generală). Omul simte legătura cu Dumnezeu ca o necesitate și prin cult găsește posibilitatea de a-și exprima sentimentul religios, adeziunea sa lăuntrică, dar și exterioară la Dumnezeu. În acest sens desfășurarea cultului religios este una firească, necesară având în vedere faptul că omul, în firea sa, își manifestă sentimentele față de semenii săi, față de tot ceea ce îl înconjoară, cu atât mai mult față de Dumnezeu.
Omul trăiește poate cea mai mare parte a vieții sale în intimitatea sa, în sine, însă, în același timp el este și o ființă socială. Personalitatea sa presupune sociabilitatea, în definiția omului ca persoană intră nu doar etimologic, ci și ființial, prin creație, relația sa cu ceilalți. De aceea el se manifestă și în societate, ca membru al acesteia, participând la acțiuni cu caracter social și vădind prin aceasta comuniunea sa cu semenii, faptul că Dumnezeu îl cheamă să fie împreună cu ceilalți, în părtășie cu semenii săi. Așa cum viața de zi cu zi are atât un caracter particular, cât și unul public, la fel și cultul religios se manifestă atât în particularitatea omului care are nevoie de momente de singurătate, cât și în comuniune cu ceilalți credincioși. El își exprimă evlavia, religiozitatea sa, credința în Dumnezeu nu doar în particular, ci și în public, participând la rugăciunile săvârșite în Biserică și de către Biserică.

Cultul divin public
Chemarea omului de a-și manifesta religiozitatea în cultul obștesc al Bisericii este făcută de Însuși Domnul Iisus Hristos Care, deși Dumnezeu, fără de păcat, a participat în decursul vieții Sale pământești la cultul public din sinagoga iudaică. De asemenea Rugăciunea Domnească dată de către Domnul Iisus Hristos ca model de rugăciune, este rostită la plural (spunem „Tatăl nostru …”) fiind destinată așadar cultului public, fiind rostită la fel de mult în mod particular de către fiecare credincios, ceea ce arată încă odată că persoana umană este chemată de Hristos la comuniune în duh și în rugăciune împreună cu semenii. Însăși mântuirea nu este apanajul individului. Suntem chemați să mergem spre Împărăția lui Dumnezeu de mână cu aproapele, la fel cum suntem chemați de glasul clopotelor în Biserici pentru rugăciunea înălțată în cor de către credincioși către Dumnezeu. Unul dintre aspectele esențiale ale cultului divin public este însoțirea acestuia de către sacerdoți, persoane sfințite în mod special prin Taina Hirotoniei pentru a fi mijlocitori ai rugăciunilor înălțate de către popor înaintea lui Dumnezeu și a sfinților, dar și transmițători ai harului și ai binecuvântărilor dumnezeiești către popor. „Cultul divin public (rugăciunea și lauda obștească a Bisericii) se exercită prin mijlocirea clerului, a sfințiților slujitori, adică a unor persoane liturgice, anume rânduite sau consacrate și învestite cu dreptul și puterea harică de a îndeplini acest oficiu”((Pr. Prof. Dr. Ene Braniște, Liturgica Generală).