Cu suflet şi fără suflet

Există oameni buni şi răi. În funcţie de ce sunt buni şi răi? Tot în funcţie de noi, oamenii. Aşa cum există credincioşi şi atei, în funcţie de ce? De credinţa în Dumnezeu. Există oameni cu suflet şi există oameni reci, falşi, urâţi sufleteşte. În funcţie de ce îi catalogăm? În funcţie de noi, de sufletul fiecăruia dintre noi. Există oameni care judecă mult prea rapid. Asta este lumea. Nu o poţi schimba. Poţi doar ca tu să te schimbi în funcţie de situaţii. Cea mai bună schimbare este ignoranţa şi, din păcate, izolarea.
Ajungem să ne izolăm într-un colţ al sufletului nostru din care nu am mai vrea să ieşim, nici să vedem pe nimeni, dar nici să nu  mai fim văzuţi de nimeni. Oamenii fără suflet ajung să te rănească aşa de mult încât te izolezi, te refugiezi în ce mai rămâne. În sufletul tău. Cu el plângi şi râzi, cu el te bucuri şi te întristezi, cu el vorbeşti şi taci. El nu te spune nimănui. Ajunge să fie fericit. Nu-i mai ştie nimeni nici bucuriile, nici necazurile. Şi apoi, la ce folos să le ştie cineva? Să te judece? Sau să dea timpul înapoi? Nu. Izolarea e cel mai bun remediu. Ce descoperi în izolare? Bucuria Maicii Domnului că nu este uitată şi că, deşi doar la durere, este readusă în sufletele noastre.
Ea nu ne ceartă, nu ne judecă, Ea ne ascultă, ne înţelege şi ne trimite semne de mângâiere. Poate fi ceva mai frumos? Poate altcineva mai bine decât Ea să o facă? Nu! Şi nici nu se supără că-i vorbeşti sau că O chemi în ajutor. Nici nu spune nimănui bucuria şi durerea ta. Este cel mai fidel prieten.

Omul şi greşeala lui
Greşim. E firesc să greşim între noi oamenii. Nimeni nu poate fi ca tine. Toţi suntem într-un anumit fel. Şi, nefiind identici, judecăm, ne supărăm, certăm. Fără niciun drept. O durere a noastră este că, de multe ori, de cele mai multe ori, ţi-ai arătat iubirea faţă de cei apropiaţi prin cuvinte şi fapte. Iar cei apropiaţi te-au judecat greşit, te-au certat nedrept, te-au izgonit de lângă ei fără să-şi dea seama.
Ce-ţi rămâne? Masca de fier în lume şi bucuria din suflet venită din Cer. Este o înţelepciune sau nu, asta nu ştiu. Dar am observat că lumea este din ce în ce mai "interesantă", că singurătatea este cât se poate de binevenită, că Cerul şi  cartea nu se vor supăra nicicând pe tine şi nici nu te vor judeca. În rest, toate cum le dă Dumnezeu. Cu masca de fier le treci uşor. Îţi faci datoria de om, ca fiinţă făcută din pământ, iar suflarea Divină o ţii pentru tine, pentru intimitatea ta. Nu-ţi mai arăţi nici bucuria, nici supărarea. Nimeni nu ţi le înţelege, dar nici nu încearcă să le înţeleagă. Sunt mult prea preocupaţi de judecată. Ei nu vor să facă decât bine. Dar de unde ştiu ei binele meu, al tău, al tuturor ? Nu avem nevoie de judecata nimănui, nici de sfaturile necerute. Avem nevoie de oameni cu suflet, deşi sunt pe cale de dispariţie.
La unii dintre noi primează mândria şi stima de sine. Şi, atunci, cum să accepţi să te judece sau să te sfătuiască? Cum să le crezi vorbele fără rost aruncate de dragul de a nu-şi ţine gura, aruncate de dragul de a se afla în treabă, sau de dragul de a se auzi vorbind? Nu eşti nici mai înţelept, nici mai interesant dacă vorbeşti fără rost. Cuvintele spuse în acest fel nu au nicio valoare.
Prin urmare, adaptarea la viaţa „interesantă"şi la oamenii bucuroşi în a cataloga este o dibăcie pe care cu greu o înveţi, dar care este bine a ţi-o însuşi.
Răsplata adaptării este reuşita la fiecare luptă de pe câmpul vieţii.