Cu cerul nu ne jucăm

Un oarecare student din anul întâi, apropiindu-se zilele Postului, a telefonat duhovnicului său:
– Părinte, peste puţine zile va începe Postul. Aici în Tesalonic nu-i am pe ai mei ca să-mi facă mâncare de post, ci mănânc la cantina studenţească sau la restaurant, unde mâncărurile nu sunt totdeauna de post. Ce să fac?
– Fiul meu, de vreme ce eşti sănătos, mănâncă mâncărurile de post de la cantină, iar când nu este mâncare de post, să mergi la restaurant şi să comanzi mâncare de post.
– Da, Părinte, dar la restaurant trebuie să plăteşti scump.
– O să-ţi trimit eu bani ca să plăteşti la restaurant, cu toate că eu nu am nici un venit.
Însă această propunere l-a constrâns neplăcut pe studentul care voia să evite postul.
– Părinte, lucrurile sunt foarte grele.
– Da, dar şi cununile cereşti sunt foarte mari.
– Părinte, nu se poate ca cununile să fie mai mici?
Atunci Stareţul a tăcut. Însă această tăcere a duhovnicului l-a zguduit pe student. Necedarea Stareţului faţă de o lege a Bisericii şi dragostea lui faţă de Stareţ au făcut să răsune înlăuntrul său un glas puternic. Simţea că tăcerea Stareţul îi spune:
– Copilul meu, cu Cerul nu ne jucăm.
După puţin studentul a cerut binecuvântarea Stareţului şi a spus:
– Părinte, mă voi strădui.
Iar acesta a fost pretextul ca toţi anii studenţiei şi cel al serviciului militar să-i petreacă postind.