Cu capul plecat şi fruntea proptită în cer

Este ştiut că de cele mai multe ori alergăm la Dumnezeu când ne încearcă nevoile. Apoi, cu mare uşurinţă, uităm de El, până la următoarea încercare. Mulţumirile? De cele mai multe ori nu ştim să mulţumim. Şi Dumnezeu nu vrea temenele. Nu trebuie să facem în faţa Lui nu ştiu ce plecăciuni lipsite de demnitate, ca unii care ne închinăm cu teamă pentru că nu se ştie când mai avem nevoie de El. Dumnezeu ne vrea smeriţi, recunoscători, blânzi şi iubitori.
Smerenia pe care ne-o doreşte Dumnezeu nu este lipsă de demnitate. Ea ne face bine nouă înşine, pentru că ne scapă de mândrie, ne face să ne vedem aşa cum suntem şi devenim astfel recunoscători pentru tot ce ni s-a dăruit. „Capul plecat” înseamnă gândirea la moarte. Un împărat pusese un slujitor să-i repete mereu că este muritor. Doamne, cât ajută acest gând să meditezi la ce ai făcut, la ce laşi în urma ta, la ce plată ţi se va da! Gândurile acestea ar trebui să fie foarte eficiente în schimbarea neiubirii în iubire. Iar cei ce iubesc, cei ce se tem de o veşnicie în care conştiinţa va mustra neiertător, „nu trebuie să se aştepte aici pe pământ la tihnă, dar nici dincolo la supărare”. „Capul plecat” ne propteşte fruntea în cer, ne îmbogăţeşte cu senin, ne bucură, ne luminează chipul, ne încununează cu Lumină.