Criza refugiaţilor – câteva amănunte

Numărul imens de oameni care vor să străbată Europa, mulţi dintre ei cu destinaţii alese dinainte, provoacă pe bună dreptate furori. Îi numim refugiaţi, sau imigranţi, însă, indiferent de numele pe care îl dăm acestor oameni un lucru este clar: ei pleacă din propriile lor ţări având motive foarte întemeiate. Cei mai mulţi sunt sirieni şi numărul acestor oameni este mare. Îi însoţim, atunci când îi vedem la ştiri, cu gânduri şi sentimente de milă, de respect, de teamă şi, nu puţini, chiar cu sentimente de ură. Am văzut, tot din filmările prezentate la ştirile televizate, cum se pot comporta unii dintre europenii „civilizaţi” cu acei oameni şi chiar cu copiii refugiaţilor. Unii se auto-ghetoizează cu garduri uitând parcă de esenţa creştină care stă la temelia statului lor, ca de altfel la temelia tuturor statelor europene. Alţii fac planuri, strategii care sunt absolut necesare pentru a gestiona o problemă care devine din ce în ce mai mare, iar alţii i-au primit cu braţele deschise oferindu-le, pe cât le stă în putinţă, ajutorul de care au nevoie. Şi au mare nevoie de ajutor cu atât mai mult cu cât frigul iernii se apropie în mod firesc tot mai mult. Din păcate, încă odată o spun, unii dintre cetăţenii Europei civilizate au abdicat de la regulile elementare ale umanităţii. Această criză mai spune ceva şi despre fragilitatea politică a UE, ceea ce dă mult de gândit. Analizând toate reacţiile europenilor la această problemă primul cuvânt care îţi vine în minte este fărâmiţare, iar al doilea vulnerabilitate şi acestea sunt digerate de minte cu un sentiment de teamă pentru viitor. Pe bună dreptate!
Românii se pregătesc să îi primească pe imigranţi şi, cel puţin până acum, o fac fiind conştienţi de tot ceea ce implică un astfel de lucru. Însă, ei nu vor să vină în România şi este de înţeles de ce, atâta timp cât foarte mulţi dintre tinerii noştri vor să plece din ţară.

De ce să (nu) ne temem?
Temerile exprimate de unii sau alţii sunt inevitabil legate de infiltrarea teroriştilor printre mulţimile de imigranţi şi, în al doilea rând, de o eventuală înclinare a balanţei în favoarea islamului. Temerile sunt justificate, însă acestea nu trebuie să anuleze omenia care ne îndeamnă să încercăm atât cât ne stă în putinţă să îi ajutăm pe cei aflaţi în necaz, fără să triem în funcţie de religie sau de neam. Temerile, deşi justificate, sunt mult prea puţin veridice în raport cu realitatea dură pe care o trăiesc acum, în preajma noastră, acei oameni. Am auzit de diverse teorii ale conspiraţiei care spun că „aici este mâna cuiva”, de diverse legături oculte, toate aceste „puncte de vedere” având ca punte de legătură acel clasic „sigur este ceva la mijloc”. Însă logica umană nu ne dă voie să credem că vreo forţă ocultă ar putea dirija milioane de oameni să ia calea exilului. Pentru ce? Cel mai întemeiat motiv pentru care aceştia fug din propria lor ţară constă în dorinţa de a scăpa de teroarea instituită de jihadişti, în special de statul terorist ISIS. Între ei sunt şi creştini şi musulmani, iar motivaţia de mai sus este una comună. Aceştia caută teritorii în care Dumnezeul cel adevărat, Dumnezeul creştinilor să fie lăsat să lucreze în inimile creştinilor pentru a privi la cei fugiţi din ţara lor ca la nişte fraţi care au nevoie neapărată de ajutorul lor. Cred că singura temere pe care avem voie să o încercăm se leagă de consecinţele ratării acestui examen pe care tot Dumnezeu îngăduie ca, în această perioadă, să îl susţinem.