Creştinul nu trebuie să fie fanatic

Creştinul nu trebuie să fie fanatic; el trebuie să aibă dragoste pentru oameni şi să fie sensibil faţă de toţi. Cel care aruncă vorbe fără să aibă consideraţie pentru celălalt – chiar dacă ele sunt adevărate – poate face rău.
Am cunoscut odată un teolog care era extrem de pios, dar care avea obiceiul să le vorbească oamenilor secularizaţi din jurul lui într-o manieră foarte abruptă; modul acesta al lui de a proceda mergea atât de adânc, încât îi zdruncina pe oameni. Odată, mi-a spus: „Într-o reuniune, i-am spus unei doamne aşa şi aşa.” Dar modul în care îi spusese lucrurile respective o zdrobiseră. „Uite ce e”, i-am spus, „poate că arunci dumneata cu coroane de aur bătute în diamante, în ceilalţi, dar modul în care le arunci poate să spargă capetele – şi nu numai pe cele sensibile, ci şi pe cele solide”.
Să nu aruncăm cu pietre în aproapele nostru, în aşa-zisa „manieră creştină”. Cel care – în prezenţa altora – taxează pe cineva pentru că a păcătuit (sau vorbeşte pătimaş despre cutare persoană) nu este mişcat de Duhul lui Dumnezeu, ci de alt duh.

Dragostea nu duce la extremism
Calea Bisericii este dragostea; e altceva decât modul în care se comportă juriştii. Biserica priveşte totul cu îngăduinţă şi caută să ajute pe fiecare, indiferent de ce-a făcut şi de cât de păcătos este.
Am observat un anumit tip de logică, la unii oameni pioşi. Pioşenia lor este un lucru bun, iar înclinaţia lor către bine este şi ea un lucru bun; cu toate acestea, e nevoie de un anume discernământ spiritual şi de o anume largheţe, pentru ca pioşenia lor să nu fie însoţită de o îngustime a minţii sau de încăpăţânare. Omul înduhovnicit cu adevărat trebuie să deţină şi să facă dovada unui discernământ spiritual; altfel, el va rămâne veşnic lipit de „litera Legii”, iar litera Legii poate fi de-a dreptul moartă.
O persoană cu adevărat smerită nu se comportă niciodată ca un profesor; ea ascultă şi – atunci când i se cere părerea – răspunde cu smerenie. Cu alte cuvinte, răspunde ca un elev. Cel care crede că îi poate corecta pe alţii e plin de amor propriu.
O persoană care începe să facă ceva vând bune intenţii şi ulterior ajunge
într-un punct extrem nu are discernământ adevărat. Acţiunile ei dovedesc, de fapt, un tip latent de egocentrism, ascuns în spatele comportamentului ei; ea nu este conştientă de el, pentru că nu se cunoaşte pe sine atât de bine – din care cauză şi ajunge la extreme.
Situaţia asta seamănă cu cea a închinătorilor la icoane şi iconoclaştilor. Şi unii, şi alţii erau extremişti! Primii ajunseseră până acolo încât zgâriau icoana lui Hristos şi aruncau praful rezultat în Sfântul Potir, pentru ca Sfânta Împărtăşanie să devină mai bună; iar ceilalţi ardeau icoanele şi le aruncau. Aşa s-a văzut Biserica nevoită să aşeze icoanele cât mai sus, iar când perioada prigonirilor a trecut, le-a aşezat la loc, mai jos, ca noi să le putem cinsti şi să ne închinăm la ele.