Credinţă şi superstiţie

Nişte mâini se prind cu nădejde de poalele hainei preotului. Văzând unii din jur, fac şi ei o piruetă pe genunchi şi într-o clipită epitrahilul devine un prilej de dispută tacită: toţi cei care au prins vreun colţ doresc să îşi acopere măcar o porţiune a capului cu veşmântul preotului. Preotul se clatină niţel, dar reuşeşte să-şi regăsească echilibrul. În mâini poartă Sfintele, la Ieşirea cea Mare, cu Darurile. Îşi termină ecteniile de spus şi se întoarce încet, precaut cu faţa spre Altar. Trebuie să ajungă Acolo fără să se întâmple ceva cu Sfintele. Când simte că toate mâinile s-au retras de pe epitrahilul său, porneşte uşurat spre Sfânta Masă. Deodată se blochează: înainte să apuce să intre în Altar, un copil este împins de mama sa la podea, dinaintea preotului, „ca să cadă la Daruri”. Doamne, ce se putea întâmpla! Dacă preotul nu păşea totuşi circumspect, ar fi putut să se împiedice de copil şi să împrăştie Sfintele peste tot! … Cu blândeţe, la sfârşitul slujbei o întreabă pe femeie ce necaz are cu pruncul. „Visează urât. Se sperie. Tresare. Plânge din orice...” „Să vă rugaţi pentru pruncul dumneavoastră! Să postiţi! Dumnezeu nu trece cu vederea jertfa unei mame! …Sunteţi căsătorită?” „Stau aşa, cu tatăl copilului…” „Deci nu sunteţi cununaţi…” insistă părintele. „Nu!”, răspunde femeia cu hotărâre. „Încercaţi să vă rânduiţi viaţa în voia lui Dumnezeu şi de acolo încolo toate se vor rândui! Veniţi la spovedanie, veniţi la Dumnezeiasca Liturghie şi împărtăşim copilul! Nimic nu este mai mare şi mai puternic decât Hristos! Primiţi-l în viaţa dumneavoastră!” …  Femeia a continuat să-şi împingă uneori copilul dinaintea preotului, „ca să cadă la daruri”. Era mai simplu aşa decât să-şi rânduiască viaţa.