Colindul părintelui Teofil

Este vremea colindelor şi noi încă mai putem colinda. Slavă lui Dumnezeu pentru faptul că putem auzi şi cânta în voie colinde care vorbesc despre Naşterea Domnului. Colindul este întotdeauna „sfânt şi bun”. Nu sunt colinde rele, decât colinde rostite rău, atunci când cel ce colindă preia mecanic cuvintele, rostindu-le asemenea unui papagal „pe de rost”, fără a reţine şi a transimte câtuşi de puţin din mesaj cuprinzător al acestora. Şi atunci colindul îşi pierde din puterea sa, cuvintele sunt dezgolite de duh. Îmi aduc aminte cum, într-un an, mergând să ne spovedim la părintele Teofil Părăian, – veşnică fie-i pomenirea –  în Postul Naşterii Domnului, am cântat şi câteva colinde în chilia părintelui. După ce am colindat noi, ne-a colindat şi părintele, cu o bucurie pe care doar la copiii nevonivaţi am văzut-o.  Ne-a cântat „O, ce veste minunată”, „Trei păstori” şi „Praznic luminos”. La ultimul, când a ajuns la cuvintele „magii se-nchinau, păstori fluierau …”, părintele a făcut o închinăciune şi s-a însemnat cu Sfânta Cruce ca într- rugăciune, sau o slujbă dumnezeiască. Seriozitatea şi în acelaşi timp bucuria sinceră pe care le-am văzut la părintele Teofil asculltând şi cântând colindele, mi-au descoperit „pe viu” faptul că acestea sunt, într-adevăr, o prelungire în viaţa de zi cu zi a cultului liturgic şi o vestire evanghelică neîncetată a minunii Naşterii Domnului Hristos.

Colindul sfânt şi bun
În general, lumea de azi şi-a pierdut puterea de a asculta colinde, dorinţa de a şedea contemplativ pentru a primi drept în inimă vestea cea bună a Evangheliei lui Hristos transmisă şi prin colinde. În secolul vitezei alergăm prea mult, ca năuciţi, să cuprindem cât mai multă materie în mâinile noastre de lut, fără a înţelege rostul acestor alergări. În această goană după ... nici noi nu mai ştim după ce, am pierdut puterea şi răbdarea raţională de a mai asculta un colind cult, care prin armonia şi splendoarea vocilor să îţi trasmită măcar o parte din armonia Împărăţiei celei de Sus. De aici şi neputinţa de a cânta din inimă aceste colinde pe care nu ştim să le ascultăm. Omul grăbit de azi a pierdut de asemenea tăria şi trezvia duhovnicească pentru a mai putea asculta un colind bisericesc, colind psaltic care să îl facă să se simtă oriunde ca în Biserică. Şi slavă lui Dumnezeu, sunt atâtea grupuri psaltice care îţi sădesc drept în inimă minunatele vestiri ale colindelor autentice, româneşti şi bisericeşti deopotrivă. Mai sunt colindele populare, în adevăratul sens al cuvântului, cântate parcă cu greutatea istoriei, care te întorc la izvoarele acestui neam care
l-a colindat pe Hristos dintru începuturile sale. Puţini sunt cei care se arată preocupaţi să aducă la suprafaţă această minunată zestre. Cele mai plăcute omului de astăzi sunt însă colindele ritmate: ele pot fi ascultate şi în mers, în graba nebună a alergării, fără a necesita meditaţia. Încă o data, cred că putem mulţumi lui Dumnezeu din inimă pentru faptul că în vieţile noastre, în graba cu care trecem prin această viaţă, avem această binecuvântare de a asculta colinde frumoase, colinde dumnezeieşti şi însoţiţi de versul minunat al acestora să trăim duhovniceşte bucuria Praznicului, cântând împreună cu Biserica „Hristos Se naşte, slăviţi-L! Hristos din ceruri, întâmpinaţi-L, Hristos pe pământ, înălţaţi-vă ...”.
Naşterea Domnului întru mulţi ani!